mercredi 31 octobre 2007

O gura de rai

Le Dieu des chrétiens est un père qui fait grand cas de ses pommes, et fort peu de ses enfants.
Diderot

Dumnezeul crestinilor e un tata care face mare caz de merele sale dar se preocupa mult mai putin de proprii copii.


Unul din argumentele religiosilor este acela ca omul este atat de perfect incat trebuie sa fi fost creat de o inteligenta superioara. Acelasi lucru se spune si despre biodiversitate, natura e perfecta, natura este dragoste prin urmare o "inteligenta superioara " a gandit-o.
Cand spun asta creationistii au probabil in fata ochilor astfel de imagini paradisiace: caprioare adapandu-se cu apa limpede de izvor, o turma de oi blande pascand pe o gura de rai...


Sunt sigura ca ei prefera sa nu se gandeasca niciodata la acest gingas animal, sobolanul orb si gol:

si mai mult ca sigur acesta (paduchele de pubis) le da frisoane (ca de altfel oricaruia dintre noi)
Prin urmare aceste specii au fost si ele "gandite" si "proiectate" de o inteligenta superioara ce ne-a facut pe noi dupa "chipul si asemanarea ei". Paduchele are deci acelasi drept de a exista ca si cerbul, ba chiar, pot sa pariez ca sansele lui de supravietuire sunt cu mult mai mari. Ce minte superioara a putut imagina astfel de creaturi si o astfel de ordine?

Insa asta nu e nimic. Fiindca tot am vorbit de oi, hai sa vedem ce alte "creatii" ale divinitatii traiesc pe spinarea nevinovatelor mioare. Una foarte interesanta este un parazit, Fasciola hepatica, un vierme ce traieste in caile biliare ale ovinelor si bovinelor provocand o boala numita fascioloza sau, mai pe romaneste, galbeaza.
Viermele traieste si prospera in interiorul oii hranindu-se cu sange si celule hepatice, tot aici isi depune ouale insa apoi lucrurile se complica un pic. Ouale nu pot sa dea nastere la descendenti in ficatul oii, pentru asta trebuie sa-si gaseasca alta gazda. Pentru inceput sunt deci eliminate prin excremente si ajung astfel in natura rece si umeda. Aici se dezvolta larvele care isi gasesc repede alta gazda primitoare: melcul. In corpul acestuia larvele se multiplica si apoi sunt ejectate in mucozitatile lasate de gasteropod in zilele ploioase.
Furnicile sunt atrase de aceste mucozitati care au forma unor siraguri de perle si , naive, le consuma. Insa larvele nu raman prea mult in abdomenul furnicii, ies de acolo facand gauri pe care le astupa cu un soi de clei si incep sa circule in interiorul insectei.
De acum larvele devin adulte si trebuie sa se intoarca in ficatul oii ca sa-si continue ciclul de crestere. Problema e insa ca furnica isi indeplineste sarcinile dis de dimineata la nivelului solului acolo unde e la adapost de gurile flamande ale oilor.
Insa larva de galbeaza e ingenioasa, de indata ce una singura a atins creierul furnicii aceasta isi modifica complet comportamentul: seara, atunci cand toate suratele ei dorm, furnicile contaminate isi parasesc adapostul, avanseaza ca niste somnambule si se catara pe varful ierbii ca sa fie prezente la micul dejun al oii dis de dimineata. Mai mult, furnicile telecomandate de catre parazit nu se catara pe oricare iarba ci doar pe cea preferata de oi: lucerna si traista ciobanului!

Cat e de ingenioasa si iubitoare si dreapta e creatia divina! Intrebarea fireasca ar putea fi: cine dintre protagonisti e cel mai iubit de creator: oaia bolnava, furnica care sufera sau viermele de galbeaza?

Am ajuns si la creatia ultima: omul facut dupa chipul si asemanarea creatorului sau. Daca noi suntem 'modelul final' atunci nici nu vreau sa-mi inchipui cum aratau 'schitele'. Nu mai zic nimic de ochiul uman, considerat de creationisti model de perfectiune dar care, daca ar fi fost proiectat de o adevarata inteligenta , n-ar fi avut celulele inversate si nervul optic n-ar fi trecut prin fata retinei. Nu mai zic nici de coccys, de apendice si de maseaua de minte care in afara de dureri si bataie de cap nu ne folosesc la nimic. Intrebarea e alta. Avem doua maini, doua picioare, doua urechi, doi ochi. Si doar o singura inima. 80% din decese sunt datorate unei deficiente in sistemul circulator. Eu as fi creat o fiinta cu o singura ureche (la ceafa) si un singur ochi (in frunte) dar doua inimi.

E chiar ciudat ca tocmai "designul inteligent" nu s-a gandit la acest "amanunt", doar in Biblie putem citii de nenumarate ori cuvantul "inima" ... e adevarat insa ca niciodata nu intalnim si cuvantul "creier".

lundi 29 octobre 2007

L'élégance du hérisson


Un roman de Muriel Barbery publié chez Gallimard.

Deux histoires en une. La première, celle de Renée, concierge dans un immeuble des beaux quartiers, férue de philosophie et d’art mais faisant son possible pour n'en rien laisser paraître. Aux yeux des locataires et des voisins, elle doit rester une simple gardienne, laide, antipathique et inculte. La deuxième, le journal intime de Paloma, 12 ans, révoltée et songeant à se suicider.
Paloma habite dans l’immeuble gardé par Renée. Les deux femmes se définissent comme des marginales, à l’écart d’une société qu’elles ne goûtent guère et dont la quasi-totalité des manifestations sociales les écœurent. Il faudra l’arrivée d’un nouveau locataire, un Japonais nommé M. Ozu, pour qu’elles soient en quelque sorte percées à jour, qu’elles se rencontrent et qu’elles envisagent un destin différent.

Paloma

Celui de Paloma semble dès le début tout tracé. Ce monde, on l’a dit, le dégoûte. C’est ce que nous nous lisons dans son journal, ses « pensées profondes » et autres écrits que l’âge tendre encourage à confier au papier. Nous voyons la société qui l’environne à travers ses yeux, et au gré de ce qu’elle veut bien en dire. Sa mère « droguée », son père « démissionnaire », sa sœur « superficielle », bref : « tous dégénérés ». Gardons-nous bien de conclure quoi que ce soit sur ces personnages : nous ne les connaissons pas, et rien ne saurait être plus subjectif que le journal d’une adolescente. Pour le reste, si ce que dit Paloma nous semble mature – en fait, conforme à ce que pourrait dire un adulte d’aujourd’hui sur le monde qui l’environne – ce n’est pas que la jeune fille soit si précoce que cela. C’est plutôt que le monde d’aujourd’hui est volontiers infantile, superficiel et aussi vain qu’un clip vidéo. Ainsi, l’amour de Paloma pour les mangas est très révélateur. « Je lis des mangas de Taniguchi, un génie qui m'apprend beaucoup de choses sur les hommes ».
« Un génie » auteur de mangas, rien que cela. Dans la bouche d’une enfant de 12 ans, cela fait sourire, et il faut considérer ce genre d’assertion à sa juste valeur. Qui d’entre nous, adolescent, n’a pas eu le même genre de réflexion ? Et qui n’a pas eu la tentation d’envoyer au diable les préceptes d’un vieux monde incapable de comprendre et de conseiller la jeunesse moderne ? La réaction est non seulement normale mais encourageante dans le long et difficile processus qui mène à l’âge adulte. Encore faut-il y arriver, c’est-à-dire être capable de porter à maturité son propre rapport au monde. Qu’un adulte aime les mangas, pourquoi pas ; qu’il les tienne au même niveau, voire au-dessus de l’œuvre d’un Molière ou d’un Flaubert, voilà qui poserait problème, et un sacré problème. Cela reviendrait à brader une part essentielle de la culture au nom d’une prétendue ouverture d’esprit.

Paloma, en bonne adolescente, parle de suicide. Sa sourde révolte ne trouve repos qu’auprès d’amis venus de loin. Une copine d'origine africaine, un monsieur japonais. Elle n’hésite pas à se dépeindre en héroïne des rapports conflictuels qu’elle entretient avec les autres : le professeur de français ne comprend rien, je le remets à sa place ; le psychologue de maman est un charlatan, je lui fais comprendre que je ne suis pas dupe. Encore une fois nous ne savons pas exactement ce qu’il en est, étant donné que c’est elle qui raconte et choisit une mise en scène à sa convenance. Les jugements hâtifs, le vocabulaire très teen-age, la détestation de l’occident qui arrache les orphelins aux pays ravagés, les fautes de goût ne nous révèlent que ce que nous savons déjà : voici une adolescente en crise, bien dans son époque et par conséquent pur fruit de la société qui l’a engendrée… Cela se confirme lorsqu’elle épouse une rhétorique très alter-mondialiste (tendance marxiste) pour fustiger le manque de professionnalisme des plombiers capitalistes. Cela n’est pas en soi un constat négatif. Quel adolescent pourrait prétendre à la sagesse ?

De même, la bouffe française est prétentieuse et chère ? Vive la restauration japonaise, subtile et raffinée. Et vivent les mangas, ces bandes dessinées venues de là-bas et si prisées des gens d’ici. Les dessins sont affligeants, les caractères stéréotypés, les histoires absconses ? Et alors, c’est japonais, donc c’est bien. Comment oserions-nous critiquer l’art étranger, tellement plus délectable que les pénibles procédés occidentaux ?

Renée
Renée, quant à elle, nous annonce d’emblée qu’elle se pique de littérature russe, de cinéma, de philosophie. Elle nous explique comment elle a réfuté la phénoménologie d’Husserl, benoîtement et sans rémission, à la suite d’une intense séance de lecture frénétique. « Je décide après un intense soulagement que la phénoménologie est une escoquerie » (p. 57). Comme si ce genre de démarche en circuit fermé était de nature à engendrer un jugement si définitif, dénué de nuances ; et surtout, faisant l’économie d’un examen raisonné - par définition, à l'opposé de toute frénésie. La conclusion de Renée, loin de nous fasciner, nous fait douter, comme nous ferait douter un ami qui, à la suite d’une immersion passagère dans la mécanique quantique, nous annoncerait hardiment et sans contestation possible avoir résolu le paradoxe Einstein-Podolsky-Rosen. Si Renée est sérieuse, nous sommes contraints de déduire qu’elle est bien crédule… que sa réflexion, jetée à la face du lecteur, n’est autre que poudre aux yeux, idéale pour éblouir le gogo – et que se faisant, elle s’éblouit elle-même, s’enfonçant dans un déni de réalité.

Car le déni de réalité est bien ce qui semble définir son rapport au monde : elle qui s’imagine si finement éduquée (quitte à se bouleverser quand elle remarque, chez autrui, une virgule mal placée) alors qu’elle pontifie solennellement sur ce qui définit un vrai art. « Car l'Art, c’est l’émotion sans le désir », nous assène-t-elle, comme si des œuvres où le désir véritable s’installe lentement, nous prend et s’embrase en émotion - Les Contemplations, The Kid ou les Kindertotenlieder - cela n’était pas de l’art… et quelle singulière réflexion, de la part d’une soi-disant connaisseuse de la littérature russe, comme si l’art narratif de Gogol, Gontcharov ou Ostrovski était dépourvu de désir. Quel aveu ! Sous un vernis plus ou moins épais nous avons affaire à une dame bien peu consciente de la fragilité de sa science, de ses immenses lacunes, de la vacuité de ses goûts qui la pousse volontiers à l’hyperbole – Didon et Enée de Purcell, « la plus belle oeuvre de chant au monde » (p. 301). Les natures mortes des maîtres hollandais ? « Des chefs-d'oeuvre tout court, pour lesquels je donnerais tout le quattrocento italien » (p 214). Et pourtant, 57 ans est un âge encore jeune pour approfondir sa connaissance de l’art, travailler ses goûts, nuancer ses appréciations pour justement éviter de tomber dans pareilles chausse-trapes. Pire, jamais nous ne la voyons évoluer à travers l’art dont elle a pourtant fait la règle de sa vie secrète. En plusieurs années (durée du roman), que savons-nous de ses lectures ? Rien. Des films qu’elle regarde pendant cette période ? Rien. Des réflexions que cela lui inspire, de son rapport au monde que toute découverte d’œuvre d’art doit nécessairement ébranler ? Rien, rien, rien, sinon la certitude de l'escroquerie d'Husserl. Le vide le plus total. Renée est sclérosée dans son être, ses certitudes, son autisme. Et si nous voyons qu’elle évolue c’est uniquement à travers le regard des autres, son armure qui se fend à son insu (à son insu ? Ces bouteilles à la mer qui la laissent paraître telle qu’elle voudrait elle-même se voir reconnue en son for intérieur, ne sont-elles là que par hasard ?), ce contact qui l’amène à révéler le traumatisme qui l'empêche d'aller vers l'autre.

Or ce contact a lieu grâce à l’irruption du personnage japonais. Et comme tout bon Japonais de roman occidental, celui-ci est intelligent, cultivé, raffiné, spirituel, il devine bien des choses et dispense des préceptes aussi cristallins de les neiges du mont Fuji. Et quand il invite Mme Renée chez lui, elle découvre que tirer la chasse d’eau déclenche les premières notes du Confutatis maledictis, extrait du Requiem du Mozart. Et loin de s’en offusquer, elle s’en amuse. Une nouvelle fois, quel aveu considérable, oui, quel aveu ! Car nous voilà très précisément en plein kitsch, cette négation de la merde comme le définit Milan Kundera. Convoquons Mozart (et encore, découpé en petits bouts, comme on le ferait dans un clip publicitaire pour pâtée canine ou déodorant corporel) pour couvrir le bruit de la chasse d’eau emportant au loin nos déjections, découpons de la même manière l’œuvre complète de Leonard de Vinci sous forme de papier hygiénique, pourquoi pas, faisons descendre la culture de ce piédestal où seule l’élite pourrait en jouir, quelle horreur. Distribuons un buste d’Aristote à chaque plein d’essence, comme dans Trafic de Jacques Tati.

Renée évolue en plein kitsch et s’en emplit d’aise. Elle se réfugie dans un univers pénétré de culture croyant fuir le monde réel alors qu’elle ne fait que conforter ses propres démons, acquiescer à l’immense majorité de ses congénères pour qui Eminem vaut bien Mozart, les films d’auteur sont aussi valeureux que les blockbusters américains, les cultures étrangères sont ô combien plus sages et profondes que les lourdes intelligences occidentales. Renée est l’une des plus parfaites représentantes de cette société auto-satisfaite qui écrase une larme en pensant combien elle est bonne avec la culture des autres.

Déni de réalité, encore, quand cette dame, pour conseiller une meilleure compréhension de Marx, conseille l'Idéologie allemande. Et rien de plus ? Pourtant, il y aurait tant à dire, comme par exemple Révolution et contre-révolution en Allemagne, si extraordinaire panorama de la pensée marxiste, telle qu’elle sera mise en pratique au siècle suivant. L’on y lit, en effet, comment « se débarrasser de ces peuplades moribondes, les Bohêmiens, les Corinthiens, les Dalmates, etc. ». En bref, nous y voyons définie la marque de fabrique des communismes au XXe siècle. Quel plus bel exemple de philosophie mise en pratique et dont chacun peut aujourd’hui mesurer les conséquences, dussent-elles se chiffrer en dizaines de millions de morts ?

Déni de réalité, toujours, quand elle se prétend experte en culture russe alors qu’elle ignore que Marko Ramius est, du moins en partie, lituanien - et cela est tout sauf un détail, sans lequel on ne peut pas saisir le ressort dramatique de cette Poursuite de l’Octobre rouge dont elle fait si grand cas.

La défaite de la pensée
Les deux protagonistes dont nous partageons les pensées sont loin d’être les rebelles qu’elles s’imaginent être. Au contraire, tout nous pousse à croire que Renée cultive une cécité tenace, non seulement au sujet de sa propre famille mais aussi à l’égard de l’histoire du monde, de la débâcle idéologique de la fin du XXe siècle (est-ce un hasard si son premier mari s’éteint en même temps que s’effondre le dernier pion totalitaire du bloc de l’est, en décembre 1989 ?). Elle se permet de juger le rôle de l’université et le travail d’une étudiante sur Guillaume d’Ockham, de fustiger les élites et les privilégiés (comme si les deux notions étaient synonymes. Faut-il rappeler que les personnes qui parviennent à « faire partie de l’élite » ne sont pas seulement des privilégiées…), cela est toujours si vendeur, n’est-ce pas… Tout cela définit surtout la très grande adéquation de la pensée de Renée au monde contemporain, à ce monde qui aime stigmatiser les élites, à ce monde qu’elle annonce à longueur de pages vouloir abjurer.

Paloma, on l’a dit, anticipe de son côté les réflexions d’un adulte immature. On ne peut s’empêcher de songer à ces rebelles en Nike pour qui la société doit être détruite, sauf le Mac Do du coin. En croyant jouer les rebelles, les deux protagonistes se complaisent dans l’orthodoxie sociale, s’inscrivant ainsi dans la pure tradition des moutons de Dindenault qui ne font que suivre, se croyant libre, celui que Panurge balance à la mer.

Oui, un livre conforme en tous points aux attentes de notre temps. Sous couvert de rébellion, voilà un beau petit exemple de condensé conformiste venu à tout point nommé pour engendrer une suite au si regrettablement kitsch Amélie Poulain, qu’il évoque pour son étalage complaisant de bons sentiments et de mélo, son souci permanent de souffler à l’oreille du lecteur : « oui, toi aussi tu es un rebelle ». Après le « Just do it », l’« Assureur militant » et autres « Agitateurs culturels », voici une nouvelle manifestation de la subversion docile, conformiste et disciplinée qui définit si bien notre époque.

vendredi 26 octobre 2007

Molecula credintei

Opusul lui "a crede" este "a stii", opusul lui "a te ruga" este " a râde". Stiu ca discutiile pe teme religioase sunt fara final si de cele mai multe ori se lasa cu injurii si paruieli si totusi nu ma pot abtine sa nu ma amuz, macar de pe margine.
Una din intrebarile existentiale ale umanitatii (nici pe forumuri nu scapam de ea) este ce se intampla cu noi dupa moarte. Toate religiile au oferte exceptionale pentru aceasta perioada, campii verzi, fecioare, bauturi, cantece de harpa etc. E cel putin bizar insa ca nici una nu sufla vrun cuvintel despre ce se intampla cu sufletul nostru in perioada de dinaintea nasterii . Nu v-ati intrebat niciodata de ce?

O alta discutie incepe de la oportunitatea botezului pentru necredinciosi si deriva la "salvari de suflete". "Dilema" botezului e una falsa, usor de dezlegat. E de ajuns sa punem intrebarea corecta:
Ce e mai important pentru noi: sa indeplinim o dorinta a parintilor si a celor apropiati, facandu-le astfel o bucurie sau parerea noastra despre existenta strumfilor portocalii cu tichii albastre? Pentru mine raspunsul a fost limpede, de strumfii portocalii sau orice alta entitate superioara care ar trebui sa-mi dicteze ce sa fac putin imi pasa insa pe parintii si prietenii mei imi face placere sa-i bucur.
Nu e vorba de lasitate cum se grabesc sa acuze religiosii ci doar de un alt sistem de valori: pe primul loc in ordinea importantei este viata de aici si oamenii din jur si nicidecum vreo entitate superioara pe care ar trebui s-o multumesc, imbunez, sa-i fac pe plac in vederea unei presupuse recompense intr-o viata viitoare.

Ceea ce nu pot pricepe crediniosii e ca 'ritualurile' si personajele religioase nu au mai multa substanta decat Mos Craciun si Mickey Mouse, aceeasi valoare are si baia din biserica ca si deghizamentul in strumf la vreo serbare scolara.

Cat despre ceea ce ar putea 'reprosa' mai tarziu copilul ajuns adult, asta ma face sa zambesc, eu sper sa reusesc sa-i insuflu suficient spirit critic, suficienta incredere in sine si destula libertate de gandire ca sa radem impreuna de acest moment tragi-comic in care adulti in toata firea canta pe nas si se imbraca in straie femeiesti dintr-o alta epoca iar cei din jurul lor fac semne ciudate cu mainile si pupa tablouri...
Pentru copil, exista totusi un beneficiu al botezului, singurul: nasii si legatura care se creeaza intre noua fiinta si o alta familie.

Discutia asta ma face sa ma gandesc la o serie de articole aparute in 2005 in revista Science et vie si care spuneau ca, din pacate, 'religia nu va disparea niciodata' pentru simplul motiv ca o parte a creierului nostru e 'programata' sa creada (caracter care a avantajat evolutia speciei) iar credinta are baze biochimice...
Cercetarile unei suedeze, Jacqueline Borg, au aratat ca persoanele religioase au un nivel crescut de serotonina (botezata "molecula credintei"). Serotonina este un neurotransmitator, in cantitati mari poate provoca aceleasi efecte ca si drogurile psihedelice (LSD etc) adica halucinatii, sentiment de fuziune cu lumea,modificarea perceptiei ... exact ceea ce credinciosii afirma ca 'simt' in stare de exaltare religioasa. Pana la urma "spiritul" are origine strict biochimica iar Dzeu nu e decat un elefant roz.
Concluzia cercetatoarei este ca:
"Sistemul de productie al serotoninei ar putea sa fie considerat ca una din bazele biologice ale credintei religioase, chiar daca rezultatul studiului trebuie precizat cu extinderea cercetarilor pe un panel mai mare de voluntari."
Un alt articol din aceeasi serie vorbeste despre studiile asupra structurii creierului uman, se pare ca o anumita zona a cortexului functioneaza mai lent in timpul rugaciunilor si a celebrelor "fuziuni mistice" cu lumea. Acest rol a fost pus in evidenta de un neurobiolog, Andrew Newberg, atunci cand a analizat activitatea cerebrala a unor calugari budisti in timpul meditatiilor. Acesta nu e insa singura zona a creierului implicata, alte cercetari au aratat ca stimularea electromagnetica a lobilor temporali declanseaza senzatia de a avea alaturi o prezenta divina...

Credinta pe post de anxiolitic!
aceasta este tema unui alt articol din acelasi nr al Science et Vie. Se pare ca dupa atentatele din 2001 a avut loc o crestere a religiozitatii populatiei americane, crestere ce a fost pusa pe seama cresterii anxietatii.
Acest fenomen face parte dintr-un mecanism mai complex, pus in evidenta in anii '70 si care se numeste "iluzie de control": atunci cand un individ e expus unei situatii in care evenimente negative incontrolabile pot surveni in orice clipa utilizeaza aceasta stratagema numita 'iluzie de control'. Aceasta consta in a se convinge pe sine insusi ca are o putere asupra lumii inconjuratoare si ca ea ii va permite sa evite evenimentul negativ. Iluzia de control se manifesta de exemplu cand un sportiv isi imbratiseaza medalionul inaintea unei competitii. Religia e deci o "iluzie de control" ca toate celelalte. Prin aceasta "pirueta cognitiva", omul cauta sa evite o stare psihologica defavorabila. Cu alte cuvinte incearca prin toate miloacele sa evite... frica.
In acelasi timp, apartenenta la o comunitate religioasa permite integrarea intr-un grup social si astfel contribuie si ea la reducerea anxietatii. Originea acestui fapt trebuie cautata in timpurile de inceput ale umanitatii unde oamenii traiau in grupuri mici. "Astfel se explica de ce o fiinta umana se simte bine in interiorul unui grup", spune Boris Cyrulnik, profesor de etologie.
Se pare ca pe plan psihologic, fiziologic si social totul pare a incita la credinta... din pacate.

Pana la urma religia nu e opiumului poporului ci vitamina celui slab...

vendredi 19 octobre 2007

Oul sau gaina?

Discursurile religioase pot fi asimilate cu fumatul: daunator pentru sanatatea (mintala) a celor ce-l practica dar cu efecte nefaste si pentru ne-practicantii din jur, mai ales daca acestia sunt minori.

Citeam de curand o discutie despre teoria evolutionista si oportunitatea existentei ei in...manualele scolare. Dilema pare picata direct din Evul Mediu, din pacate e cat se poate de actuala si asta nu numai in Romania.

Din fericire marea majoritate a participantilor la discutie sunt unanimi in a condamna intentia de a-l scoate pe Darwin din scoli, totusi nu pot sa nu remarc faptul ca motivatiile unora sunt din cele mai bizare. Una din aceste motivatii este dorinta de a-i da posibilitatea copilului sa "aleaga el ce sa creada" dupa ce a aflat toate "variantele"?! Pai care sunt variantele ce i se pot prezenta unui copil de scoala? Sa 'aleaga' el intre ce si ce? Intre Harry Potter si legile lui Newton? Intre transformarea unei coaste de mascul intr-o in femela din aceeasi specie si diviziunea celulara? E aberant sa crezi ca un copil va putea face asemenea "alegeri existentiale"

Ca intotdeauna in astfel de discutii apar iarasi cliseele despre evolutionism, fraze gata facute' care arata o totala ignoranta a acestei teorii. Culmea e ca cei care le debiteaza sustin ca 'au studiat' aceasta teorie in scoala si uite ca tot la ceea ce crede biserica au ajuns'.Diferenta este ca in stiinta nu conteaza ce crede X sau Y, conteaza numai faptele si explicatia lor. Si doar despre aceste lucruri ar trebui sa vorbeasca scoala.

Oricine a fost cat de cat interesant de subiect s-a izibit de frazele destinate sa convinga si cel mai sceptic dintre sceptici: "evolutionismul nu e decat o teorie" nedovedita, "ne tragem din maimute", "stiinta n-a gasit veriga lipsa", "supravietuieste cel mai puternic", "ceea ce ne inconjoara nu poate fi doar opera hazardului" etc
Expresiile ar putea fi inselatoare daca n-ar fi de-a dreptul aberatii.

Doar o teorie
Cel ce afirma ca evolutia e doar o "teorie" n-a trecut pe la orele de stiinta sau daca a facut-o nu a ramas cu nimic, locul gol fiind apoi lesne de ocupat de bazaconiile vreuneia din sectele existente.

In primul rand una e "evolutia" (un fapt) si alta e "teoria evolutiei" (o explicatie a faptului).

In al doilea rand cuvantul 'teorie' are alta semnificatie in stiinta decat in vorbirea curenta. O teorie din punct de vedere stiintific nu inseamna o ipoteza ci o explicatie a unui fenomen sau ansamblu de fenomene. Pentru ca o teorie sa fie recunoscuta de stiinta e necesar ca ea sa reziste la verificari sistematice sub forma de observatii sau experimente.

Evolutia este un fapt demonstrat si atestat, tot la fel cum este si faptul ca pamantul este rotund sau ca inima face sangele sa circule.
Stiinta incearca mereu sa demonstreze ceea ce afirma. Sa presupunem ca amicul X extrage o carte dintr-un pachet nou, neutilizat, ne spune ca a extras optul de trefla si o pune la loc. Nimeni n-a vazut cartea deci cum demonstram ca are sau nu dreptate? Simplu, luam amprentele de pe fiecare carte si daca numai optul de trefla are amprentele amicului nostru iar pe restul cartilor nu se afla nici o amprenta atunci sunt mari sanse ca el sa fi spus adevarul. Iar daca am vrea sa demonstram ca amicul X a mintit atunci ar trebui sa explicam de ce amprentele lui se gasesc pe optul de trefla si nu se gasesc pe nici o alta carte.
Cam asa functioneaza o teorie stiintifica.


Teoriile evolutioniste nu fac decat sa explice faptele, sa ne explice cum s-a produs evolutia, de ce gasim fosile in straturile geologice, de ce fosilele speciilor disparute se gasesc in straturile profunde in timp ce speciile noi se gasesc in cele superficiale (sigur, o alta explicatie ar fi ca Strumful cu tichie aurie a creat straturile alea cu fosile cu tot in ele, dar asta nu-i o ipoteza de spus copiilor la scoala). Daca evolutia n-ar fi avut loc de ce raspandirea speciilor nu e omogena, de ce nu traiesc cangurii in america, de ce Strumful auriu nu le-a dat o coada prehensila si maimutelor din africa, asa cum a facut cu suratele lor din america de sud, ce, lor nu le-ar fi fost de folos? De ce exista organe inutile, de ce ne-o fi pedepsit d'inteligenta extraterestra cu maselele de minte si cu coccys si de ce au unele balenele labe? De ce embrionul uman trece prin stadiu cu fante branhiale in care seamna cu embrionul de soparla?
Toate aceste fapte (si multe altele) au putut fi explicate de teoria evolutionista intr-o maniera simpla, stiintifica si edificatoare. Pana acum nici o alta teorie nu a facut-o fara sa aduca in discutie interventia Strumfilor aurii iar aceste interventii ies din cadrul stiintific.

Teoria evolutionista nu e deci doar o 'teorie' care poate fi scoasa din manuale , este teoria stiintifica ce explica aparitia speciilor, singura acceptata de stiinta, nu e nimic 'de ales' aici, nici de catre copii nici de catre adulti. Nici o teorie stiintifica nu este 100% dovedita, nici macar teoria gravitatiei, dar exista suficiente dovezi care sa le plaseze deasupra oricarui dubiu rational. Adevaruri absolute ofera doar biserica si aia n-are ce cauta la scoala.
Altfel poate in curand o sa punem copiii sa 'aleaga' intre teoria gravitatiei si covorul fermecat, de ce nu?

Ne "tragem" din maimute?
Da, pentru cei ce au fost mai preocupati de numarul de rugaciuni si de matanii de executat zilnic decat de ceea ce li e spunea la scoala. Ceilalti stiu ca nu ne "tragem" din primate, suntem noi insine primate. Iar cu 'maimutele' de azi am avut un stramos comun , ultimul cunoscut fiind acum vro 6 milioane de ani. Ne tragem din bacterii dar nu din maimute. De exemplu, eu ca varu -meu de-al treilea am avut un strabunic comun insa asta nu inseamna ca "ma trag din varu-meu" ci doar ca suntem rude ...


Veriga Lipsa
Fraza e spusa cu emfaza si pe nerasuflate: nusadescoperitverigalipsa! Veriga lipsa intre ce si ce? asta nu mai stiu opozantii.
In primul rand evolutia nu s-a desfasurat ca in posterul cu maimuta transformata in om in 7 etape, acesta nu e decat o metafora.Cei ce asteapta descoperirea unui animal bizar, jumate maimuta jumate om, pot sa-si ia gandul de la el. Verigalipsa suntem de fapt ...noi.
Iar evolutia omului nu arata ca o linie dreapta si ca un copac cu multe ramuri, cam asa:

Prin urmare 'veriga lipsa' intre maimute si om e un nonsens.

Opera hazardului

Despre asta am mai vorbit. De fapt "hazard" e cuvantul dupa care unii isi ascund ignoranta. Evolutia speciilor nu este un proces unic, izolat, datorat 'intamplarii' ci exista cel putin 3 procese independente care trebuie amintite impreuna atunci cand ne referim la evolutie: replicarea, variatia si selectia. Replicarea este in mare reproducerea. Variatia e datorata mutatiilor aleatoare (faimosul hazard) care fac ca descendenta sa fie diferita de parinti. Iar selectia e procesul prin care indivizii cei mai adaptati mediului au tendinta de a-si transmite genele in detrimentul 'neadaptatilor'. Aceste procese e produc incontinuu in natura iar efectul lor cumulat se numeste evolutie.

Ar trebui amintit aici si sondajul facut printre americani ca sa se vada mai clar unde duc atitudinile de genul 'las sa le stie copilul pe toate si sa aleaga ce sa creada": la ignoranta

- 42% cred ca viata a existat de la inceputuri in aceeasi forme ca si azi

- 48% cred ca o evolutie a vietii a avut loc insta 18% cred ca aceasta a fost 'ghidata'

-38% cred ca creationismul ar trebui sa inlocuiasca teoria evolutiei in scoli (?!) . bine macar ca mai sunt inca 49% opusi unei asemnea enormitati

- numai 54% considera ca oamenii de stiinta sunt de acord asupra faptului ca evolutia a avut loc, 33% cred ca un astfel de conses nu exista (?!)

Poate ca si lumea stiintifica are o parte de vina caci nu comunica destul cu 'muritorii de rand' lasandu-i prada idioteniilor religioase 'alternative' ... insa rezultatele sondajului ca si 'dezbaterea' despre evolutie amintesc din pacate de epocile sumbre in care credintele aveau intaietate in fata stiintei...

Si ca sa raspund la intrebarea din titlu: Cine a fost mai intai: Oul sau Gaina? Oul bineinteles! apoi natura, evolutia, selectia naturala au avut suficienta imaginatie ca sa faca posibila si aparitia Gainii. Se mai indoieste cineva?

lundi 15 octobre 2007

Cetatea Zeilor

"Orasul unde oamenii se transforma in zei" sau Teotihuacan pe limba aztecilor, nahuatl. Cel mai mare si cel mai faimos site precolumbian si in acelasi timp, cel mai misterios.

Ca sa ajungem din Mexico in orasul zeilor luam autobuzul Terminal Norte, traversam cateva cartiere sarace ce seamana cu favelasurile sud americane dar care aici se numesc "ciudad perdida". Sunt cartiere rasarite peste noapte datorita "parasutistilor ("paracaidas"), adica taranii saraci ce sosesc din toate colturile Mexicului cautand o viata mai buna... care insa intarzie sa apara.
Odata ajunsi pe taramul fagaduintei isi construiesc baraci din materiale recuperate unde traiesc in conditii sanitare deplorabile. Asa rasar peste noapte strazi intregi, iar apoi cartiere urmand ca atunci cand vin alegerile, candidatii sa se grabeasca sa le dea un nume si sa le recunoasca apartenenta la metropola.
Odata cu iesirea din oras o sa ne bucuram si de aparitia soarelui scapat din smog.

In Valea San Juan, in mijlocul unei imense campii se ridica doua piramide grandioase, a Soarelui si a Lunii. Intre ele, Allea Mortilor, care se intinde pe mai bine de 4km, pana la Citadela, sau Templul lui Quetzalcóatl.
Legenda azteca spune ca aici s-au intalnit zeii ca sa creeze soarele si luna, si tot aici Quetzalcóatl (sarpele cu pene) et Tezcatlipoca, zeul negru al noptii, au creat oamenii amestecand oasele mortilor cu sangele zeilor. Din acest amestec au rezultat primii oameni ai celui de-al Cincilea Soare, ultimul ciclu inainte de sfarsitul definitiv al lumii.
Fiecare din "Sorii" precedenti s-au sfarsit in cataclisme, Primul Soare a fost Naui Ocelotl = Patru Jaguar, perioada in care pamantul era populat de uriasi ce au fost devorati de jaguari.
Al Doilea Soare era Naui Ehécatl = Patru Vânt, el a fost distrus de uragane iar oamenii transformati in ... maimute (uite ca se poate si invers!).
Al Treilea Soare a fost Naui Quiautil = Patru Ploaie, aceasta a fost distrus de un incendiu ( "ploaie de foc").
Penultimul Soare, Naui Atl = Patru Apa s-a sfarsit in in urma unui teribil potop iar oamenii au fost transformati in pesti (cei care n-au incaput in Arca lui Noe, desigur).
Azi suntem in al Cincilea Soare = Patru Miscare, ceea ce inseamna ca acesta se va sfarsi in cutremure devastatoare. Interesant este ca exista si o data precisa pentru acest sfârsit, conform calendarului aztec, epoca acestui Soare se va termina in decembrie 2012... (Bine ca apuc sa platesc creditul la casa!)

Ca sa multumeasca zeilor pentru faptul de a-i fi creat, oamenii au cladit doua imense piramide, pe masura puterii divinitatilor.

Insa aztecii, cei carora le apartin aceste legende, au fost doar ultimii ocupanti ai locurilor nu si creatorii lor. Despre acestia din urma nu se stie nimic, arheologii situeaza inceputul constructiei lor in jurul anul 200 î. Hr . Circula multe teorii si ipoteze cu privire la aceasta civilizatie care era in mod evident una superioara din moment ce in anul 650 d. Hr, orasul din jurul lacaselor de cult avea peste 200 de mii de locuitori. In acel moment Europa era in plin obscurantism.
Dintre cele mai fanteziste ipoteze nu lipseste nici cea a originii extraterestre caci se pare ca orientarea orasului urmeaza alinierea constelatiei Pleiadelor iar piramidele Lunii si Soarelui urmeaza axa Nord- Sud.

La un moment dat populatia asta misterioasa se evaporeaza fara urma, fara sa lase nici macar un bilet de adio asa incat azi nu stim cine au fost, de unde au venit, cum traiau, ce limba vorbeau. Nu exista semne de lupta si nici de vreo catastrofa ce ar fi obligat oamenii sa plece. Or fi reusit sa-si construiasca nava spatiala?

In perioadele urmatoare locurile au fost ocupate de Tolteci, si mai tarziu de Azteci care au si botezat orasul cu numele de Teotihuacan.
Despre azteci se stiu ceva mai multe lucruri asa ca nu e greu de imaginat cum aratau locurile pe vremea lor, piramidele vopsite in culori vii, costumele pelerinilor la fel de pestrite, vacarmul aleilor. Ceea ce e mai dificil de imaginat sunt sacrificiile umane care se produceau tot in aceste locuri. Aztecii aveau o credinta bizara (da, stiu, e un pleonasm, toate credintele sunt bizare) si anume aceea ca lumea nostra era in permanenta amenitata cu disparitia. Pentru a evita teribila catastrofa oamenii erau datori sa reconstituie "energia vitala" indispensabila supravietuirii lumii. Aceasta 'apa pretioasa' era sangele uman. Pentru ca zeii se sacrificasera ca sa le dea viata, oamenii trebuiau, la randul lor, sa sacrifice alti oameni pentru a intretine si continua mersul universului.
Conform religiei aztece singurul scop al existentei umane este alimentarea soarelui cu propriul sange, fara de care bietul de el ar muri epuizat. De aceea conducatorii lor aveau tot timpul de ales intre inca un masacru sau sfarsitul lumii, viata nu pare sa fi fost usoara pe meleagurile acelea nici macar pentru imparati.
Se zice ca in unele zile, in Teotihucan aveau loc peste 5000 de sacrificii umane, barbati, femei, copii. Sacrificiul era practicat prin cardiectomie, lama de obsidiana patrundea in pieptul nefericitului si ii smulgea inima ce era apoi aruncata ofranda zeilor in timp ce trupul insangerat se prabusea pe treptele piramidei .
Cel mai mare masacru se pare ca ii apartine imparatului Ahuitzotl care la inaugurarea Templului Mayor din Mexico, in secolul 14, a sacrificat peste 20.000 de prizonieri in scopul de a... impiedica soarele sa se raceasca.

Iata, daca mai era nevoie, inca o dovada a binefacerilor de care a beneficiat umanitatea de pe urma religiilor si credintelor. Indiferent de continentul pe care s-au nascut s-au intrecut in a fi care mai de care mai stupide si mai sangeroase ....

vendredi 12 octobre 2007

2 ani!

Ma cheama Aca insa cei din jur imi spun Alexandra. Maine implinesc doi ani. E o varsta respectabila la care, chiar daca nu stiu intotdeauna ce vreau, stiu foarte bine sa obtin ce-mi trebuie. Imi impart spatiul si jucariile cu alte doua persoane, eu le spun "mama" si "papa", de fapt sunt un fel de supusi ai mei chiar daca comportamentul lor e uneori contradictoriu. In general ma asculta si imi indeplinesc poruncile insa cateodata se incapataneaza sa nu o faca, ar vrea sa dorm cand eu n-am terminat inca de jucat, ar vrea sa mananc cand nu mi-e foame, insista sa ma spele pe cap desi stiu ca imi displace operatiunea si cateodata indraznesc chiar sa ma impiedice sa-mi petrec timpul cu Dora, prietena mea, iar atunci ma supara rau! e adevarat insa ca imi trece la fel de repede si ii iert daca ma iau in brate si ma pupa.


Tot in spatiul meu exista si un personaj negru, cu blana, care scoate sunete ciudate (un fel de 'miaaaa") atunci cand il trag de coada sau de urechi. Uneori imi lasa niste dungi rosii si usturatoare pe manute, mai ales atunci cand nu intelege ca eu vreau doar sa ma joc cu el si d'aia il trag de blanita. Mama spune ca e o "pisipa", papa insa ii zice "sha", eu nu sunt inca in masura sa decid ce specie e asa ca ii cred pe amandoi si il numesc in ambele feluri. Dealtfel, mama si papa mereu numesc diferit lucrurile, probabil ca si ei sunt specii diferite. Insa eu am treburi mai importante de facut decat sa decid daca e mai corect sa spun 'apa' sau 'o' asa ca spun fiecaruia ce vrea sa auda, important e ca stiu eu despre ce vorbesc.


Mai am o persoana in subordine care vine doar in timpul zilei, o cheama "Foafoa" dar ceilalti o numesc "Françoise". Cand apare Foafoa dimineata stiu ca mama o sa plece, uneori ma supar si imi manifest zgomotos nemultumirea insa de cele mai multe ori sunt generoasa si o las sa mearga unde vrea ea pentru cateva ore, stiu ca seara tot la mine vine, de obicei cu o mica atentie in geanta ca sa ma impace.
Daca Foafoa e prin preajma inseamna ca amicul meu "Poa" (unii ii spun Polin) nu e nici el departe, impreuna o impartim pe Foafoa. Avem aceeasi varsta dar nu as spune ca ne intelegem perfect, ne mai certam pe jucarii sau pe "totote" (mama numeste altfel acest obiect de cult, in mod caraghios ii zice "suzeta"). Uneori mergem la Poa acasa sa ne jucam, aici sunt mai multi din specia mea desi un pic mai mari. Cel mai mult imi place de Lolo (unii spun "Louison"), e fratele lui Poa, ii place sa se strambe la noi si ne face sa radem. Dar mai mult si mai mult imi place de "câie" (mama spune "câine" si Foafoa zice ca il cheama "Boule de gomme"), e o aratare blanoasa, cat mine de mare si care incearca sa se ascunda deindata ce ma vede ca apar pe usa. E prietenul meu.

Pe prietena mea cea mai buna o cheama Doe (mama si papa ii spun insa "Dora"). O invit aproape seara de seara in sufragerie si ea nu vine niciodata singura, isi aduce toti prietenii ei, spre disperarea lui mama si lui papa: pe maimutoiul Babe (unii ii zic Babouche), pe crocodila Bia (unii zic Vera), pe bursucul cu mutra de englez Coti (unii zic Tico), pe taurasul Totoo (Totor) si mai ales pe vulpea furacioasa Besipe (Chipeur). Stiu ca mama si papa n-o prea plac pe Doe, spun ca e enervanta dar eu o ador, ma invata cantecele si ma plimba in jurul lumii.

Ca sa va faceti o idee, uite exemplu de cantecel pe care il cant odata cu Dora:

"u-a-u?
putupuuuu"

Sau altfel spus:

"Où allons nous?
Autour du mooonde"

Daca nu credeti am sa va spun pe loc o poveste despre prietena mea Dora care se cearta cu "pasi" (pasarile):


video

Alteori mama ma lasa sa ma joc la "cache" (mama zice "calculator") cu "uhu". Imi place sa ma joc, am invatat repede sa manuiesc mouse-ul (cu manuta stanga) si ma descurc singura cu aproape toate joculetele de acolo.

Nu am un ursulet preferat dar il am pe "dodo" de care nu ma despart niciodata. Dodo e un tricou roz care i-a apartinut candava lui mama si cu care dorm de cand eram bebelus. "Dodo" si "totote" ma insotesc peste tot, e o adevarata tragedie daca se intampla sa plecam undeva fara ei.

Mama citeste pe forumuri de discutii despre ce fac alte persoane la varsta mea, adica nici doi ani. Imi spune ca unii stiu sa numere corect, altii cunosc tot alfabetul latin, altii deseneaza peisaje si animale, altii stiu sa foloseasca formulele de politete ("poftiti va rog", "fiti amabil, as dori un biberon cu lapte", "multumesc frumos, la fel si dvs" etc), altii spun poeme...

Eu nu stiu nimic din toate astea. Cand vreau ceva arat cu degetul si strig "ma-ma" pe un ton diferit de "mama", adica persoana care se grabeste sa-mi satisfaca cererea. Nu stiu sa numar dar cand urc treptele spun cateodata "an", "deu", "qat", ca asa am auzit-o eu si pe Doe ca zice.
Spun cateva cuvinte dar nu sunt sigura ca ceilalti le inteleg, mai ales ca, asa cum am mai spus, mama si papa nu sunt nici ei de aceeasi parere cu privire la denumirea unui lucru sau altul. Nu-i nimic, eu ii inteleg perfect pe amandoi chiar daca reciproca nu e intotdeauna valabila.

Iata si alte elemente din vocabularul meu :
chisipa? = "qu'est-ce qui se passe?"
pafo =pantof
tetele=pestele
aonu = avionul
uson = simpson
bato= bateau (vapor), motocicleta, bicicleta
pacapa = alba ca zapada
pocopa = copac
pocopo = porc
pota =hipopotam
maca = rata
apu=vapor
u-sa = où ça
la-ba = là bas
oui = iaurt
caie = carne
câie = câine
bao = balon
cocoa= gaina/cocos
bobe = bobi (cainele)
ovoa = au revoir
us = urs
caonu = camionul

nani = doarme
tati= tataie
cote = elicopter sau gargarita
ame = albina
sasa = tantar
nenea = nenea
ape = lapte
cashi = masina
fufu =furnica
boton =buton
moti = monter (a urca ...pe scaun)


Imi place sa merg la restaurant! Stiu sa ma asez singura la masa si sa comand "Coca"!
Imi place sa calatoresc. O tara noua, un loc nou sau un patut nou nu sunt nu sunt decat ocazii de a descoperi lumea din jur. Mama citeste despre alte mamici care streseaza la gandul deplasarii cu odorul personal, chiar daca e vorba de o calatorie doar de cateva sute de km sau de un sejur organizat. Eu am adunat in primii doi ani mai multe ore de zbor decat mama mea in primii 30. M-am nascut intr-un alt secol, ce pot sa fac?! Am utilizat pana acum aproape toate mijloacele de transport cunoscute, mai putin elicopterul si motocicleta. Cu avionul am zburat prima data cand aveam doar doua luni, am fost in Corsica in vizita la mamaia de acolo. De atunci am fost de multe ori in Romania, la tataie si Aritina, m-am reintors in Corsica (cu vaporul de asta data) si am traversat de doua ori Oceanul Atlantic. Prima oara a fost atunci cand am implinit un an si m-am jucat de-a Robinson Crusoe pe o insula din Caraibe, in Guadeloupe. Anul acesta am calatorit iarasi peste apa mare, mai intai la New York si apoi in Mexic, intr-un orasel din jungla yucateca unde am trait emotiile primului uragan ! De aceea rad in hohote cand mai imi povesteste mama despre mamicile care isi pun intrebarea existentiala daca e bine/sanatos/recomandat etc sa-si duca puiul 10 zile la Mamaia. Eu una ador sa calatoresc si nicaieri nu ma simt mai bine decat in vacanta cu mama si cu papa.

V-as mai vorbi despre filozofia vietii la doi ani, ca nu e atat de simpla pe cat va imaginati, as putea sa va povestesc mult si bine despre aceasta sublima sfera de imanenta absoluta in care ma simt imersata in permanenta si cu care ma straduiesc sa coincid...dar trebuie sa amân pe altadata ca acum ma cheama mama sa-mi schimbe scutecul...




jeudi 11 octobre 2007

Aniversari


Vivre, c'est vieillir, rien de plus.
Simone de Beauvoir

Octombrie nu-i numai inceput de toamna e si luna aniversarilor. De vreo catva timp insa detest ziua asta de 11, zi in care trebuie sa-mi mai adaug inca un an, ma sperie apropierea ei si de abia astept sa treaca ca sa pot reveni la ganduri mai vesele ... asta e semn clar de imbatranire. Daca as ramane in dispozitia asta depresiva as zice ca un an in plus la varsta inseamna un an in minus la viata dar sa zicem ca de data asta incerc sa fiu optimista.
Ziua din an cand suntem "à la fête" (asta e vorba Dorei din desenul animat al Alexandrei) ar trebui sa fie una vesela, fie si numai pentru ca e o ocazie in care toti cei apropiati iti fac urari si cadouri. Acum ma gandesc ca obiceiul asta de a sarbatori si de a primi urari si cadouri serveste la 'indulcirea pilulei', parca noua varsta pare mai suportabila cand stii ca cei dragi iti sunt alaturi si te sustin moral in "greaua incercare".
Totusi, aniversarile pot fi si utile: pe de-o parte pentru portita catre trecut pe care o intredeschid lasand sa intre amintirile frumoase dar mai ales pentru privirea spre viitor.
Rezolutiile mele pentru anul care urmeaza se reduc la una singura: sa nu ma mai streseze aniversarile. Toti imbatranim, macar sa o facem zambind:)

mercredi 10 octobre 2007

Tenochtitlan

Cu mai bine de 500 de ani in urma, o legenda azteca prevedea ca Tenochtitlan va deveni cel mai mare si cel mai populat oras din lume. Azi orasul se mai numeste si Ciudad de Mexico si chiar este cel mai mare si cel mai populat oras din lume: are probabil 25 de milioane de locuitori insa, de fapt, nimeni nu stie exact cati. Se spune ca mai mult de jumatate din populatia orasului are sub 20 de ani. Se mai spune ca in fiecare zi sosesc in medie 5000 de nou veniti, provinciali saraci in cautare de o lume mai buna.
Cartiere intregi rasar de pe o zi pe alta, serviciile de urbanism nu pot face decat sa inspecteze locurile din avion ca sa poata avea o harta cat de cat fiabila. Tot in Mexico se afla si cel mai lung bulevard din lume, Insurgentes, care se intinde pe o lungime de 40 km!

Prima impresie care mi-a ramas din Mexico este mirosul. L-am simtit deindata ce am facut primii pasi pe trotuar, o aroma dulceaga si iute in acelasi tip, miros de mirodenii necunoscute si foi de banane prajite, malai copt si fructe exotice putrede, toate la un loc. De atunci n-am mai intalnit nicaieri aroma aceea.

A doua senzatie de care imi amintesc a fost cea de sufocare, dupa cativa pasi respiratia devenise anevoioasa de parca alergasem in cursa cu obstacole. Daca vi se intampla acelasi lucru cand va aflati pentru prima oara pe strazile Mexico-ului, nu va ingrijorati, e normal, orasul se afla la 2300 m altitudine (cam pe la nivelul varfului Omu) si, de parca asta n-ar fi de ajuns, e unul din cele mai poluate locuri din lume. Rare sunt zilele in care soarele straluceste peste cladirile din mexico, nu pentru ca timpul nu i-ar permite, suntem aproape de tropice si sunt cam 200 de zile insorite pe an. Insa norul gros al poluarii face ca locuitorii capitalei sa intrezareasca rar razele soarelui, cerul e mai tot timpul gri, acoperit de un smog dens si sufocant. Se spune ca exista zile cand pasarile se prabusesc din zbor, fulgerate de gazele ce se acumuleaza deasupra orasului.

A treia impresie este sentimentul de insecuritate. Sigur, la asta a contribuit si prejudecata formata din tot ceea ce citisem pana atunci despre potentialele pericole ce pandesc calatorul ratacit prin capitala mexicana. Se spunea ca Mexico are una din cele mai inalte rate de criminalitate, ca e orasul unde au loc cel putin 10 crime pe zi si cam tot atatea rapiri. Vizitatorii sunt sfatuiti si nu se urce niciodata intr-un taxi oprit pe strada, sa nu accepte hrana sau bauturi de la straini, sa nu iasa din cartierele turistice si sa se baricadeze cand se afla in masini si locuinte. Nu stiu daca toate astea sunt exagerari, nu as putea face o asemenea afirmatie bazandu-ma doar pe faptul ca noi n-am patit nimic. Ceea ce stiu sigur insa e atmosfera generala nu contribuie la linistirea acestor temeri, dimpotriva. Cum se lasa seara toate magazinele trag obloane groase si peste ele inchid cateva lacate imense, cred ca niciunde n-am vazut lacate atat de mari. In timpul zilei la intrarea in orice magazin sta postat cate un bodyguard in uniforma si inarmat pana in dinti , de multe ori ezitam chiar sa-i trec prin fata, mitraliera de la brau mai mult ma speria decat sa ma faca sa ma simt in siguranta. Nicaieri in alta regiune a Mexicului nu m-am mai intalnit cu sentimentul asta de insecuritate si nici cu obiceiul obloanelor sau al garzilor armate postae la intrarea in tutungerii sau chioscuri de ziare. De fapt sa spune ca Mexico nu are nimic de a face cu Mexicul, ca pentru a intelege si cunoaste tara trebuie sa parasesti capitala.

Hotelul la care am stat (Hotel Roble) era la doua quadras in spatele pietei centrale, El zocalo. Pentru cine nu stie, fiecare oras mexican are un Zocalo propriu, o piata in centru unde in general sa afla o catedrala. Cuvantul inseamna "soclu" si se pare ca denumirea i se trage de la un soclu a lui Carlos al IVlea care mult timp a ramas fara ...statuie. El Zocalo din Mexico e o intindere imensa, se spune ca e pe locul trei intre cele mai mari piete din lume, dupa Tien An Men si Piata Rosie din Moscova. In fiecare seara, la 18h00 garda nationala vine sa salute drapelul. Aici se afla cladirea Palatului National care se intine pe mai bine de 200m. In stanga se afla catedrala Metropolitana, cea mai mare din America Latina, un pic aplecata din cauza fundatiei, asa cum sunt mai toate cladirile din Mexico. Alaturi de ea, se inalta templul aztec Templo Mayor, ca o revansa tarzie a aztecilor asupra conquistadorilor care crezusera ca distrugand toate monumentele si obiectele aztece vor suprima pentru totdeauna istoria si civilizatia lor.

Ca sa contemplam Mexico de la inaltime ne-am catarat in Torre Latino Americana, in schimbul a 20 de pesos am urcat pana la etajul 42.
Am vazut o intindere imensa de cladiri ce se pierdeau la orizont in smog. Urmasem sfaturile citite pe ici pe colo si ne dusesem la turn cu noaptea in cap in speranta ca vizibilitatea va fi buna si poate vom avea norocul sa intrezarim vulcanul Popocateptl , insa n-a fost sa fie asa. Langa ascensor o placuta multumeste inginerilor pentru priceperea lor: turnul a ramas intact dupa numeroasele cutremure care au zguduit orasul (din care unul de 8,5 grade pe scara Richter!)




Imi dau seama ca mi-au ramas multe de spus despre Mexico desi la inceput nu credeam ca voi reusi sa incropesc 3 randuri. Trebuie sa mai spun si despre cartierul chic Polanco unde pe langa buticurile de lux se afla Muzeul de Antropologie, cel mai mare din lume.




Despre Coyoacan-ul vazut intr-o dupamiaza de duminica, cartierul boem cu strazi pavate si case colorate in bleu si ocru, unde parca ratacesc si azi umbrele lui Frida Kahlo si Diego Rivera si a prietenului lor Trotski.







Despre Zona Rosa, cartierul animat cu restaurante si discoteci unde am nimerit intr-o seara ploioasa si unde am avut impresia ca suntem in alt oras, la ani lumina distanta de Zocalo. ca sa ajungem acolo am traversat in graba si bulevardele cu buildinguri ce imita pe cele ale vecinilor gringo de la nord (Insurgentes si Paseo de la Reforma).


Despre piata Garibaldi, piata mariachilor unde seara se produce o adevarata explozie muzicala. E locul de intalnire a trupelor de Mariachi care asteapta sa fie tocmiti pentru o serenada. In barurile din jur e aceeasi atmosfera de fiesta, mariachii fiind personificarea zgomotoasa a bucuriei de a trai si placerii de a se distra. Insa mariachii nu canta doar pentru ceilalti, canta si pentru ei insisi, pentru a afisa apartenenta la natiunea mexicana , nepasatoare, rebela, sentimentala, vesela.





Mexico... Orasul care se intinde dincolo de orizont si despre care acum ceva vreme Alfonso Reyes putea spune: "Opreste-te calatorule, ai atins regiunea cu aerul cel mai limpede". Astazi suna ca o ironie. Locuitorii orasului, los Chilangos, cei care s-au instalat in metropola "Buscando la vida", spun ca "daca cineva vorbeste urat despre Mexico e cu siguranta un "extranjero" care nu a avut destul timp ca sa se indragosteasca de oras." E adevarat ca in toate celelalte orase mexicane am auzit doar lucruri nu tocmai amabile cu privire la capitala.

Mexico... orasul care impresioneaza chiar daca uneori am ezitat intre admiratie si dezgust, intre uimire si teama.
Asa e Mexico, asa e Mexicul:
"Nu exista pe continentul nostru si poate nici pe planeta o tara atat de profund umana ca Mexicul"
Pablo Neruda



Cartier Coyoacan


Comida Corida = piete de mancare si inghetata mexicana

Strada in cartierul colonial si Palacio de bellas artes