dimanche 30 décembre 2007

Bucuria vietii

Draga Teo,
Nu sunt nici invalid nici o fiara periculoasa. Lasa-ma sa-ti dovedesc si tie , precum si mie insumi ca mai sunt inca o fiinta normala. Daca izbutesc sa ma smulg din ospiciul asta prin propriile mele forte si sa incep o viata noua la Auvers, poate voi fi in stare sa inving pana la urma si boala. Imi mai acord inca o sansa. Dupa cate imi scrii, Auvers e un loc linistit si placut. Daca voi duce o viata cumpatata sub ingrijirea doctorului Gachet, sunt sigur ca voi putea invinge boala.


Acesta era scrisoarea pe care Vincent o trimitea fratelui sau Theo de la 'casa de nebuni' din Saint Remy. Din pacate tot boala a fost cea care l-a invins, chiar si in linistitul Auvers sur Oise, chiar si sub ingrijirile doctorului Gachet. Dupa cateva luni, timp in care mai picteaza inca 80 de tablouri, Vincent Van Gogh isi trage un glonte in piept si moare doua zile mai tarziu.

Dupa fix un an ne reintoarcem si noi la Auvers sur Oise, pe urmele chinuitului pictor. Biserica ne fascineaza la fel de mult ca si prima data, adevarul e ca nu pare o biserica la fel ca celelalte, asta parca e vie. Vincent van Gogh a reusit sa-i redea sufletul, pe panza parca respira, parca se aude scrasnind din incheieturi, parca vorbeste. Ce vrea sa spuna? ar trebui sa citim cartea Bucuria vietii, a lui Irving Stone sau o alta biografie a vietii lui van Gogh ca sa putem intelege.

Desi pamantul e moale si noi nu suntem echipati pentru expeditii pe campul noroios tinem sa ajungem toutsi in locul de unde van Gogh a privit pentru ultima oara lumea cu ochii de pictor, raspantia unde a pictat ciorile deasupra lanului de grau.

Incercam sa refacem atmosfera, nu e decembrie ci jumatatea lui iulie, Vincent e bolnav de epilepsie, doctorul Gachet il trateaza cu digitalina (care dealtfel se zice ca e reponsabila pentru galbenul aprins din tablourile lui). Fratele sau Theo, cel care il intretinea, era pe punctul de a-si pierde slujba si avea un copil bolnav. Vincent se sinucide din dragoste frateasca si va fi ingropat in cimitirul din Auvers in locul de unde, ajuns pentru prima oara in acest sat, admirase valea Oisei impreuna cu doctorul Gachet. Tot acesta din urma va sadi cativa lujeri de floarea soarelui langa mormantul proaspat.
Dupa nici 6 luni fratele sau, Theo, il urmeaza.

Vincent insa nu e mort. Puzederia de turisti care vin si astazi, dupa mai bine de 100 de ani prin locurile prin care a trecut el cu sevaletul in spinare, demonstreaza inca odata ca geniile nu mor, e de ajuns ca omul sa creeze frumusete ca sa traiasca vesnic.








samedi 29 décembre 2007

Papoe


Zilele astea am aflat ca un personaj numit Papoe (papa ii spune Papa Noel iar mama ii zice Mos Craciun) patrunde intr-o noapte (vecina cu solstitiul de iarna) in casele oamenilor si le lasa cadouri. Nu prea inteleg care e rolul concret al acestui individ, de ce imi lasa el jucarii si nu mama sau papa ca de obicei, dar banuiesc ca am sa ma lamuresc eu mai tarziu ce e cu dansul. Oricum, nu l-am zarit de data asta, m-au adus prea tarziu la locul efractiunii dar la anul promit sa-l pandesc si sa-l demasc... deocamdata mi-e cam teama de el.
Pana atunci insa ma bucur de 'cado' si cer mereu sa aflu vesti despre actualul traseu al lui Papoe (nu cumva sa ma trezesc iar cu el in sufragerie pe neasteptate!)



mardi 25 décembre 2007

O ce veste minunata

25 decembrie, ziua in care s-a nascut un om care a schimbat lumea. Revelatiile lui au atins toata omenirea si continua sa fie de actualitate. El este cel care ne-a descris mersul lumii si ne-a aratat cum sa patrundem secretele universului. El este cel ce ne-a dezvaluit de unde vine lumina si tot el este cel ce a prezis sfarsitul omenirii.
Astazi s-a nascut unul din cele mai de mari genii ale umanitatii:

Sir Isaac Newton

Newton Fericit!

jeudi 20 décembre 2007

Balenele se "trag" din caprioare

Ei bine da, de ieri creationistii iar au batai de cap. Trebuie sa ne convinga ca un eventual "creator inteligent" era in toate facultatile mintale cand a 'inventat' caprioara cu trasaturi de balena si mai ales cand a pus fosilele acestui animal taman in mainile cercetatorilor americani.
Numarul de ieri al revistei Nature publica un studiu al cercetatorilor din Ohio (Northeastern Ohio Universities Colleges of Medicine and Pharmacy) care spune ca 'veriga lipsa' dintre balene si animalele terestre ar fi o creatura minuscula, de talia unui raton. Cu 50 de milioane de ani in urma, acest mic ierbivor asemanator unei caprioare, s-a intors in mediul acvatic pentru a scapa de predatori.


E destul de dificil de imaginat ca animalul minuscul din imagine este stramosul balenelor, al casalotilor si al delfinilor si totusi Indohyus (asa il cheama) prezinta multe similitudini cu cetaceele de azi.
Se stia de mai multa vreme ca stramosii cetaceelor au parasit viata terestra pentru a se reintoarce in apa. Se cunosteau mai multe 'verigi' ale acestei evolutii, de exemplu, un fel de lup care-si vana prada in apa, Pakicetus attocki:



Pakicetus attocki

Apoi Ambulocetus natans , care are aripioare inotatoare asemanatoare focilor

Ambulocetus natans

Si in sfarsit, 'veriga' cu membrele atrofiate, Dorudonul, cel care se adaptase pe de-a intregul mediului marin:

Dorudon

Scheletul micului Indohyus , cel ce pare a fi primul stramos al balenelor a fost descoperit in India, in provincia Cashmir si are venerabila varsta de 48 de milioane de ani. E un fel de corcitura intre porc si caine (grupul artiodactilelor) insa structura urechilor si a premolarilor este comparabila cu a cetaceelor. La fel botul alungit si orbitele ochilor orientate in sus. Se pare ca micul Indohyus petrecea mult timp balacindu-se pentru ca densitatea oaselor e foarte ridicata, la fel ca si la balene, foci si hipopotami. Asta ii servea drept 'ancora' pe fundul apei.

Insa spre deosebire de primele cetacee cunoscute pana azi (Pakicetus et comp), Indohyus este ierbivor, se hranea doar cu plante terestre. Ideea acceptata pana acum de catre cercetatori era aceea ca stramosii balenelor erau carnivori care au colonizat mediul acvatic in cautare de hrana proaspata, pesti si crustacee. Se pare insa ca lucrurile nu s-au petrecut chiar asa, Indohyus era vegetarian si si-a schimbat regimul alimentar odata cu schimbarea mediului de viata.
Daca nu hrana, ce anume l-a impins pe 'capriorul-porc' sa se intoarca in apa? Pentru a se refugia din fata dusmanilor, spun cercetatorii. Spre exemplu, in Africa exista si azi o caprioara pitica care merge pe fundul apei pentru a se proteja de predatori, asa ca in filmul de mai jos.


Daca cercetarile asupra caprioarei-porc-stramos-de-balena vor fi confirmate, cetaceele vor dispune de un tablou de familie aproape complet... spre disperarea celor ce considera Biblia un reportaj si cred intr-un Dzeu pus pe sotii care creeaza legi fizice pe care nu le respecta si inventeaza fosile doar ca sa faca haz de noi.


Linkuri:
Indohyus

BBC

mercredi 19 décembre 2007

Aca povesteste

pichip = pitic (din Alba ca zapada)
pochii = copii
pacup = papuc
pac = cap
cus = suc
foton = telefon
cashun = mos craciun
papoe = Papa Noel
baaad = brad
vifia = veverita
cato = calculator
chis = scris
caie = carne
cacaaa = ciocolata
buson = buchon (cand vede o harta)
atab = A table (cand ii e foame)
oba = au bain (cand ii e somn)
nani piiu = nani puiu
atu câie = alt câine (asta nu e Mais, e alt câine)
pusa = papusa
kako = Sarkozy
titiaca = ? obiect inca neidentificat

samedi 15 décembre 2007

A fost odata ca niciodata...

Sau ce rost au povestile? De ce sa le spunem copiiilor basme despre monstri decapitati, despre capete ranjite puse in geam, despre frati cruzi si mame vitrege pline de venin si rautate? Despre intoleranta caprei, egoismul furnicii sau razbunarea scufitei? Trebuie sa indulcim povestile si sa le spunem ca lupul nu e rau/rau, are si el ceva bun acolo, ca la sfarsit zmeul nu moare ci doar pleaca voios prin boscheti? Trebuie sa renuntam la Alba ca zapada in favoarea exclusiv a povestilor moderne edulcorate gen Dora Exploratoarea sau Winnie ?

Marturisesc ca intr-o vreme asa am crezut insa asta era doar din cauza privirii mele de adult asupra povestilor copilariei. Acum, de cand am observat ca momentul in care Aca a inceput sa faca scene teribile cand ma vede plecand la serviciu a coincis cu pasiunea ei pentru Alba ca zapada am inceput sa am indoieli si sa caut informatii. Astfel am aflat ca un copil nu intelege acelasi lucru ca si un adult dintr-o poveste, mai mult, din aceeasi poveste un copil de 2 ani va extrage alte invataminte decat unul de 5 care va intelege diferit decat unul de 10 ani.
Puncte de reper
Da, povestile sunt necesare si nu, nu trebuie in nici un caz safie 'modificate' ca sa fie pe placul 'intelegerii' noastre de adulti. O poveste modificata poate face mai mult rau decat bine, copilul poate fi dezorientat, nu se mai intelege pe el insusi (daca toti au numai sentimente bune si frumoase dar el simte gelozie fata de frati, ura fata de mama care nu l-a lasat la joaca sau egoism pentru ca nu vrea sa-si imparta jucariile, se va simti ca un monstru si se va detesta pe el insusi).
Cel putin asa sustin psihologii, unul din ei, Bruno Bettelheim, a explicat toate aceste lucruri (si multe altele) in cartea Psihologia Povestilor cu Zane (in original The Uses of the Enchantment).
Basmele nu-i traumatizeaza pe copii, ele raspund intr-o maniera precisa tuturor angoaselor copilului, ii explica sentimentele contradictorii pe care le poate avea, il informeaza asupra obstacolelor pe care le va intalni si asupra modului in care va trebui sa le faca fata.
Motivele pentru care copiii trebuie sa asculte povesti sunt nenumarate iar efectele sunt incalculabile, dincolo de momentul placut petrecut impreuna, povestile il ajuta sa creasca.
Noile curente la moda despre care am mai vorbit spun ca trebuie sa-i ascundem copilului ca tot ceea ce e rau in viata vine din propria noastra natura: inclinatia spre agresivitate pe care o au fiintele umane, provenita din furie sau frica. Am dori ca odraslele noastre sa creada ca omul e prin definitie bun. Insa copiii stiu ca ei insisi nu sunt totdeauna buni, sau chiar daca ar fi asa, ei stiu ca uneori n-ar avea chef sa fie astfel. Aceste sentimente sunt in contradictie cu lumea perfecta despre care le povestesc parintii si copilul apare in ochii lui ca un monstru.
Nevoia de a se identifica cu personajele
Personajele basmelor nu sunt ambivalente, nu sunt buni dar si rai in acelasi timp, asa cum de fapt suntem toti in realitate. Fiecare personaj e pe de-a intregul bun sau rau. Unul din frati e idiot , celalalt e inteligent. O sora e frumoasa si harnica, celelalte surori sunt rele si lenese. Unul din parinti e bun celalalt e rau. Contrastul personajelor permite copilului sa inteleaga usor diferentele, lucru de care ar fi incapabil daca protagonistii s-ar prezenta in complexitatea lor reala. Pentru a putea sa sesizeze ambiguitatile, personalitatea copilului trebuie sa fie deja formata, doar atunci va putea sa-si dea seama ca omenii sunt foarte diferiti unii de altii si doar atunci va putea decide de unul singur cine vrea sa devina.

Povestile ajuta copilul sa-si puna ordine in sentimentele contradictorii, sa-si rezolve problemele existentiale. Ce e binele si ce este raul? Copilul nu-si va spune 'am chef sa fiu bun" oricate exemple i-am da, se va intreba insa 'Cu cine vreau sa seman"? iar daca personajul bun prezinta mai multe avantaje, va dori sa se identifice cu el.
Calmarea angoaselor
Conflictele interioare profunde, cele care isi au originea in pulsiunile primitive si in emotiile violente sunt total ignorate de cartile moderne pentru copii si deci nu-i ajuta sa le infrunte. Insa copilul este foarte des prada acceselor disperate de solitudine, a fricii de abandon sau de moarte. Foarte des copilul este incapabil sa exprime aceasta teama in cuvinte, iar parintii neglijeaza aceste emotii sau incearca sa le minimalizeze.
Basmele iau angoasele si dilemele existentiale ale copilariei foarte in serios abordandu-le direct: saracia si abandonul (Tom Degetelul), moartea unui parinte (Alba ca zapada), adultii atotputernici in fata copiiilor (Scufita rosie), gelozia dintre frati (Cenuserasa) etc. Povestile vorbesc despre cruzimea vietii si luptele interioare, dandu-le insa o forma mai putin infricosatoare. Un lup inspira teama, desigur, insa putem sa si radem de el, putem sa-l impingem in groapa sau sa-i tragem un sut, putem sa-l invingem si sa ne eliberam astfel de teama arhaica de 'devorare'.

Povestile ofera toate un mesaj simplu si clar: "dificultatile vietii sunt inevitabile dar in loc sa ne ascundem de ele trebuie sa le infruntam direct... si chiar daca uneori par injuste vom sfarsi prin a le invinge si prin a obtine ceea ce dorim".

E imposibil sa stim la ce varsta o poveste este potrivita pentru un copil sau altul, trebuie doar sa ne lasam ghidati de intensitatea emotiilor lui. Cand tema unei povesti ii 'atinge' un punct sensibil copilul o va cere iarasi si iarasi pana cand in final va extrage tot ceea ce avea nevoie. Alegerea ii apartine si dealtfel e utila si parintilor caci astfel pot sa-si dea seama de framantarile interioare ale progeniturii. Insa e total gresit ca semnificatia sa-i fie "explicata" , toata "vraja" se va rupe caci ceea ce il incanta si-l ajuta sa creasca este tocmai faptul ca nu-si da seama nici de ce si nici cum opereaza 'magia' povestilor.

vendredi 7 décembre 2007

Impreuna, doar atat

"Et puis, qu'est-ce que ça veut dire, différents ? C'est de la foutaise, ton histoire de torchons et de serviettes... Ce qui empêche les gens de vivre ensemble, c'est leur connerie, pas leurs différences... "

"La urma urmei, ce inseamna diferiti? E o tampenie povestea ta despre carpe si servetele... Ceea ce impiedica oamenii sa traiasca impreuna e prostia lor si nu diferentele."

Camille Fauque artista, Franck Lestafier bucatarul, Philibert Marquet de la Durbellière aristocratul si Paulette Lestafier bunicuta, patru personaje reprezentand patru lumi diferite care in viata reala nu se ating, nu se amesteca. Insa cartea Anei Gavalda ne demonstreaza nu numai ca aceste lumi pot interactiona dar pot chiar sa se si aprecieze si sa se ajute reciproc.

Camille deseneaza. Sau mai bine spus, desena caci acum e femeie de serviciu usor alcoolica si aproape anorexica.
Philibert de la Durbelière, aristocrat de susa vinde carti postale intr-un muzeu. Mai bine zis le numara, iarasi si iarasi. E balbait si atins de TOC (tulburari obsesionale compulsive) dar e pasionat de istorie, are o educatie perfecta si un vocabular elevat.
Philibert il gazduieste pe Franck, bucatar a carui existenta se invarte in jurul femeilor, a motocicletei si a bunicii Paulette.
Paulette traieste singura, cade des si isi ascunde vanataile. E panicata la ideea de a muri departe de gradina ei.
Aceste patru personaje nu ar fi trebuit sa se intalneasca niciodata si totusi destinul i-a scuturat un pic. Povestea lor e ca principiul dominoului inversat. In loc sa cada pe rand se ridica reciproc.

Dincolo de povestea de dragoste dintre Franck si Camille (macho-ul si delicata? bucatarul gastronomic si anorexica? ) e o carte despre prietenie, despre relatiile complexe ce se pot stabili intre fiintele umane, despre ranile lor profunde dar si despre maniera nobila in care se sustin unul pe altul fara a avea aerul ca fac ceva deosebit.
De fapt cartea e greu de povestit, ea se citeste, se gusta la fel ca o felie de viata. E ca un video, personajele iti vorbesc, traiesc aievea, stilul e simplu, limbajul e cel cotidian, atunci cand inchizi cartea e ca si cum intrerupi o conversatie, ca si cum te opresti la jumatatea unui film si vrei neaparat sa cunosti urmarea. Fiecare din noi se poate regasi intr-un colt de pagina, intr-un personaj sau o situatie... cartea ne starneste emotii iar la sfarsit, cand o inchidem parca am vrea sa o luam de la cap.

Se spune ca exista traduceri ale romanului in peste 30 de limbi dintre care e una si in romaneste. Prezentarea cartii pe siteul editurii Polirom m-a facut insa sa-mi pun intrebari despre calitatea traducerii, Franck e prezentat ca un "chlener fara maniere" ceea e departe de adevar, un chelner nu are nimic de a face cu un sef bucatar in restaurantele gastronomice care e in felul lui un artist. Sper insa ca traducerea e mai buna decat cele cateva randuri ale editorilor si ca reuseste sa creeze cu cuvinte putine acea atmosfera aproape magica.

Cateva pasaje in original (traducerea e doar orientativa pentru cei ce se descurca deja in franceza),
****
Camille : « Ils sont comment vos parents ? »
Philibert : « Eh bien… »
― Empaillés ? Embaumés ? Plongés dans un bocal de formol avec des fleurs de lys ?
― Il y a un peu de ça en effet… s’amusait-il.
― Rassurez-moi, ils ne se déplacent en chaise à porteur tout de même ?!
― Non, mais c’est parce qu’ils ne trouvent plus de porteurs !

― Eh bien ma chère, aujourd’hui c’est très simple, vous avez devant les yeux un magnifique exemplaire d’Homo Dégénéraris, c'est-à-dire un être totalement inapte à la vie en société, décalé, saugrenu et parfaitement anachronique !



Camille: Cum sunt parintii dvs?
Philibert: Ei bine....
- Impaiati? Imbalsamati? Pusi intr-un borcan de formol impreuna cu o floare de crin?
- Putin din fiecare, aveti dreptate... se amuza el
- Sa nu-mi spuneti ca se deplaseaza in lectica totusi?
- Nu, dar asta doar pentru ca nu se mai gasesc oameni care sa o poarte
...
- Ei bine draga mea, azi e foarte simplu, aveti in fata dvs un exemplar de Homo Dégénéraris, adica o fiinta total inadaptata la viata in societate, decalat, bizar si perfect anacronic.

****
Ils trinquèrent.
-A l'avenir...
-Non. Surtout pas. A maintenant, le corrigea-t-elle. Aïe
-L'avenir euh... Tu... tu le...
Elle le regarda droit dans les yeux:
-Rassure-moi, on va pas tomber amoureux quand même?
Il fit semblant de s'étrangler.
-Am, orrrgl, argh... T'es folle ou quoi? Bien sûr que non!
-Ah! Tu m'as fait peur... On a déjà fait tellement de bêtises tous les deux...
-Ouai tu l'as dit. Note bien, on en est plus à une près maintenant...
-Si, moi si.
-Ah?
- Oui. Baisons, trinquons, allons nous promener, donnons-nous la main, attrape-moi par le cou et laisse-moi te courir si tu veux mais... Ne tombons pas amoureux... S'il te plait...
-Très bien je le note.
Pour la première fois et tous autant qu'ils étaient, ils eurent l'impression d'avoir una vraie famille. Mieux qu'une vraie d'ailleurs, une choisie, une voulue, une pour laquelle ils s'étaient battus et qui ne leur demandait rien d'autre en échange que d'être heureux ensemble. Même pas heureux d'ailleurs, ils n'étaient plus si exigeants. D'être ensemble c'est tout. Et déjà c'était inespéré.


Ciocnira.
- Pentru viitor...
- Nu, nici vorba. Pentru acum.. Auch
- Viitorul, hmm.. tu il..
- Sa nu-mi spui ca ai de gand sa te indragostesti.
El se preface ca se ineaca
- aaa, hm, .. Ai innebunit? sigur ca nu!
- ah, bine, ma speriasem. Am facut deja atatea prostii fiecare ...
- Mda, ai dreptate. In acelasi timp una in plus sau in minus...
- Nu, mie imi ajung

- Ah?
- Da, sa facem dragoste, sa ne plimbam, sa ne tinem de mana dar sa nu ne indragostim unul de altul... Te rog...
- Bine, s-a notat
Pentru prima data de cand se stiau aveau impresia ca au o familie adevarata. Mai mult decat una adevarata, una aleasa, dorita, una pentru care s-au lupat si care nu le cerea nimic in schimbul faptului de a fi fericiti impreuna. Nici macar de a fi fericiti dealtfel, nu mai erau atat de exigenti. Ci de a fi impreuna, doar atat. Si deja era peste asteptari
****
C’est une hypothèse. L’histoire n’ira pas assez loin pour le confirmer. Et puis nos certitudes ne tiennent jamais debout. Un jour on voudrait mourir et le lendemain on réalise qu’il suffisait de descendre quelques marches pour trouver le commutateur et y voir un peu plus clair… Pourtant ces quatre-là s’apprêtaient à vivre ce qui allait rester, peut-être, comme les plus beaux jours de leurs vies.
A partir de ce mo
ment précis où ils sont en train de lui montrer sa nouvelle maison en guettant, mi-émus, mi-inquiets, ses réactions et ses commentaires (elle n’en fera pas) et jusqu’au prochain badaboum du destin –ce plaisantin– un vent tiède soufflera sur leurs visages fatigués.
Une caresse, une trêve, un baume.
Sentimental Healing comme dirait l’autre…

Dans la famille Bras Cassés, nous avions désormais la grand-mère et même si la tribu n’était pas complète, elle ne le serait jamais, ils n’avaient pas l’intention de se laisser abattre.

Aux sept familles, ils étaient dans les choux ? Eh bien parlons poker ! Là, ils étaient servis et l’on appelait cela un carré. Bon, un carré d’as, peut-être pas… Trop de bosses, de bafouillages et de coutures dans tous les sens pour y prétendre mais… Hé ! Un carré !

Ce n’étaient pas de très bons joueurs, hélas…

Même concentrés. Même déterminés à garder la main pour une fois, comment demander à un chouan désarmé, à une fée fragile, à un garçon taillé dans l’échine et à une vieille dame couverte de bleus de savoir bluffer ?

Impossible.

Bah… tant pis… Une petite mise et des gains ridicules valaient toujours mieux que de se coucher.

E o ipoteza. Povestea nu merge atat de departe ca sa o confirme. Si la urma urmei certitudinile noastre nu stau niciodata in picioare. Intr-o zi am vrea sa murim iar a doua zi realizam ca era de ajuns sa coboram cateva trepte pentru a gasi un intrerupator care ne ajuta sa vedem putin mai clar... Totusi, aceste patru personaje se pregateau sa traiasca cele mai frumoase zile din viata lor. Incepand din momentul precis in care sunt pe cale sa-i prezinta noua locuinta, pandindu-i reatiile si comentariile (pe care nu le va face) jumatate emotionati, jumatate ingrijorati, si pana la viitorul bum al destinului -glumet- un vant caldut va sufla peste fetele lor obosite.

O mangaiere, o pauza, un balsam.

Sentimental Healing cum ar spune altii.

In familia "brate rupte" o avem de acum si pe bunica si chiar daca tribul nu era complet si nu va fi niciodata, nici unul din ei nu mi avea intentia de a se lasa doborat?
Ca la poker, acum erau serviti si aveau in mana un careu. Poate ca nu un careu de asi totusi, prea multe rani, prea multe greseli, prea multe cusaturi in toate sensurile dar, hei, aveau un careu!

Nu erau insa prea buni jucatori din pacate.

Chiar concentrati. Chiar hotarati sa pastreze avantajul macar acum, cum sa ceri unui contrarevolutionar dezaramat, unei zane fragile, unui tanar din topor si unei batranici pline de vanatai sa stie sa joace la cacealma?

Imposibil.

Si ce daca... O miza mica si castiguri ridicole sunt totusi mai bune decat mersul la culcare.

****
"Mais tu vois, si être intello ça veut dire aimer s'instruire, être curieux, attentif, admirer, s'émouvoir, essayer de comprendre comment tout ça tient debout et tenter de se coucher un peu moins con que la veille, alors oui, je le revendique totalement: non seulement je suis une intello, mais en plus je suis fière de l'être... Vachement fière, même..."

Dar, vezi tu, daca intelectual inseamna cineva caruia ii place sa se instruiasca, care e curios, atent, care e gata sa admire, sa se emotioneze , sa incerce sa inteleaga cum stau lucruile si sa adoarma in fiecare seara un pic mai putin prost decat fusese dimineata atunci da, revendic acest titlu: nu numai ca sunt o intelectuala dar sunt mandra de asta... Al naibii de mandra chiar.
****

mardi 4 décembre 2007