samedi 5 avril 2008

Nu exista parinti perfecti

...Asta nu am spus-o eu, e titlul unei carti aparuta de curand, scrisa de un psiholog, Isabelle Filiozat. (Autoarea n-a citit forumul DC inainte de a alege acest titlu altfel ar fi aflat ca de fapt parintii perfecti exista! O discutie pe acest forum decurge cam asa: Intrebare: "am decis sa-i cumpar copilului tricicleta, ce marca ma sfatuiti sa iau". Raspunsuri: "tricicletaaaa"? omori copilul, n-ai vazut cate accidente sunt? sau: "eu i-am luat trotineta si e mult fericit asa" sau: "o sa fie cracanat din cauza tricicletei, nu-i lua" sau: 'mai bine astepti sa-si ia carnetul si ii iei direct audi, eu asa voi face "etc )

Dar sa revin la carte. E o carte interesanta, cu unele mici exagerari, insa merita citita. Nu, nu este o a nspea mia carte despre educatia copiilor. Nu este despre alaptare, gestiunea crizelor, "comunicarea eliminarii", sau atasarea parintilor cu wrapul. Nu da retete miracol despre "cum sa reusesti copilul perfect" ca si cum ai reusi un tort de ciocolata.
E o carte despre noi, adultii, despre copilul interior pe care il purtam cu noi, despre resorturile inconstiente care preiau puterea cand ne aflam in fata copiilor nostri. Despre ceea ce se intampla in interiorul nostru cand suntem pusi in fata tipetelor, plansetelor, tavalelilor, notelor mici sau batailor din curtea scolii.

Cartea vorbeste despre dramatizare, culpabilizare, reactii impulsive, justificari... toate trairile vizavi de copii. Pentru imensa majoritate a parintilor copii sunt tot ce au mai pretios pe lume. Si totusi uneori ni se intampla sa-i jignim, sa-i ranim sau uneori ii urâm.
In a doua parte se cauta originea comportamentelor noastre iar raspunsurile sunt cel mai adesea aflate in proproa noastra istorie, propria copilarie.

Autorul ne invita la introspectie, la analizarea comportamentelor noastre excesive, fara nici un fel de toleranta dar cu respect fata de sine si fara judecati de valoare. Putem sa ne spunem "Daca actionez asa este pentru ca am motive, ramane sa descopar acele motive pentru a regasi libertatea de a ma comporta asa cum vreau".

Istoria se repeta
Astazi majoritatea parintilor stiu ca violenta fata de copii nu e un mod de educatie. Loviturile, devalorizarile, tipetele nu au nici un efect benefic. Si totusi de multe ori parintii actioneaza astfel. Autoarea cartii ne explica mecanismul acestui comportament. In fata unei anumite situatii (un pericol, plansetele interminabile, o criza de tipete etc) creierul nostru cauta raspunsul cel mai adaptat. Daca aceasta analiza e inconstienta , el va cauta situatii similare la care sa se raporteze: "Unde am mai trait sau vazut ceva asemanator care imi poate ghida atitudinea"? Odata ce a gasit situatia similara creierul nostru alege comportamentul care va declansa un minim de emotii negative.

Plansul, tipetele copiilor nostri ne plonjeaza in propria copilarie, la propriul plans si resimtim sentimentele de atunci: teama, frustrare, disperare. Daca raspunsul primit in acea vreme a fost unul violent la aceste sentimente se adauga si neputinta si furia reprimata. Amintirea devine insuportabila. In acel moment creierul nostru are 2 variante: sa se identifice copilului disperat sau adultului agresor. O va alege pe cea mai putin dureroasa, adica a parintelui care plesneste sau tipa. Si toata furia reprimata in copilarie se va revarsa asupra copilului. Atata vreme cat suferintele noastre din copilarie n-au fost scoase la iveala si vindecate, creierul nostru alege sa "ne protejeze" si sa nu trezeasca amintirile dureroase.
Acesta e un mecanism cunoscut in psihologie, se numeste identificarea cu agresorul.

Unii isi dau seama de propriile suferinte si incearca sa faca exact invers decat parintii. Parintii lor erau stricti? ei vor permite totul. Ii obligau sa manance? Ei vor lasa copilul sa manace cum vrea etc. Insa si de aceasta data actiunile noastre nu sunt determinate de nevoile copilului ci de propria noastra istorie iar comportamentul nostru e tot automatic.

In fiecare situatie avem 2 alegeri: sa ne identificam cu copilul care am fost, sa indraznim sa ne amintim momentele neplacute, emotiile, sentimentele sau sa le refuzam si sa ne identificam cu parintii nostrii fie imitandu-le comportamentul fie facand exact pe dos. Daca refuzam constiinta propriilor trairi vom continua sa repetam niste automatisme.
Unii reusesc sa o faca siguri, altii au nevoie de ajutor.

Parintii perfecti
Frica de a trece drept o "mama denaturata" conduce la sacrificii care nasc resentimente fata de copii. Un parinte care incearca sa atinga perfectiunea este adesea exasperat de faptul ca nu reuseste si constient sau inconstient isi va invinui copiii ca il 'impiedica' sa-si atinga obiectivul. Toate mamele sunt denaturate... si mame bune in acelasi timp. Insa ar putea fi si mai bune daca n-ar mai cauta atat sa fie perfecte.

Cand o mama e prea preocupata de ideea de a fi o "mama buna" uita sa asculte semnalele transmise de copil. Ea face ceea ce 'trebuie' sa faca in functie de scheme invatata; de ceea ce crede sau ceea ce a citit despre o situatie sau alta. O mama consulta psihologul pentru ca fetita ei plange mult. Cand fetita incepe sa planga, mama o ia in brate, o mangaie. Fetita tace insa dupa cateva secunde tipa din nou. Mama e descumpanita, ea vrea sa fie o mama perfecta si asa a citit ca fac mamele astea, cand copilul plange il iau in brate si raspund imediat nevoilor lui. Insa pentru un observator exterior e evident ca timpul de tinut in brate se prelungeste inutil. Fetita ei e "mare" acum, are 18 luni. Psihologul o invata pe mama sa n-o imbratiseze decat cateva secunde iar atunci cand plansetele se domolesc, s-o intoarca cu fata catre exterior si s-o lase sa plece. Fetita se calmeaza, ea nu avea de fpat nevoie de bratele mamei decat pentru o doza de reconfort, ca sa se regaseasca. Mama continua insa sa o tina in brate, fetita nu protesta caci "mama stie mai bine" insa nu era ceea ce-si dorea asa ca reincepea sa planga. Se simtea prizioniera a propriei fidelitati fata de mama asa cum mama era prizoniera stereotipului de "mama buna".
Incremeniti iin aceasta imagine de "parinte perfect" unii uita sa-si mai revizeze atitutdinile si nu vor sa auda alta versiune decat a lor.

Concluzie
Un copil nu are nevoie de parinti perfecti, are nevoie de parinti suficient de buni, adica de parinti care incearca sa se ocupe de el cat de bine pot, care il protejeaza si il hranesc, care evita sa-l raneasca sau sa-l frustreze excesiv dar care in acelasi timp stiu ca sunt capabili de erori si se arata apti sa le recunoasca. Un copil isi doreste sa aiba de a face cu o persoana si nu cu un rol, o fiinta umana cu propriile nevoi, propriile ganduri si propriile valori, cu competentele si limitele sale.

Aucun commentaire: