Spre Clermont-Ferrand

Am plecat joi dimineata. Era frig pentru o zi de jumatea lui mai, si mai si ploua marunt, ca toamna. N-am ales autostrada, am vrut sa vizitam satele de pe traseu, sa ne mai clatim ochii in peisajele primavaratice . Drumul  nu parea aglomerat, peisajele erau intradevar frumoase, noi eram bine dispusi.


Intentia era sa ajungem pentru masa de pranz la Bourges, se pare ca au o catedrala magnifica insa trebuia sa ne amintim de vorba aceea cu socoteala de acasa si cu cea din targ;

Pe o sosea pasnica de tara unde pana atunci intalnisem doar cateva masini, dintr-o data constatam ca ni se fac semne disperate cu farurile de catre cei ce veneau din sens opus, unii chiar ne fac semne sa facem cale intoarsa... Noi ne incapatanam sa continuam, cine stie ce nebuni or fi astia, unde si de ce sa ne intoarcem? Dar pana la urma cale intoarsa tot am facut, fusese un accident in fata noastra, o masina iesita in decor, tocmai venisera politia, pompierii si drumul era blocat... 
Ne intoarcem pret de cativa km, gasim alt drum, mai inaintam putin pana ne trezim blocati si pe drumul asta, cica pentru lucrari.

Devine evident ca nu mai ajungem la Bourges pentru pranz,  ne hotaram sa ne oprim in Vierzon. Ne amintim vorba cantecului ("Tu as voulu voir Vierzon, et on a vu Vierzon... ") si ne asteptam la un oras simpatic, medieval, cu strazi inguste, animate, pline cu restaurante, terase si magazine. Nimic din toate astea. Que dalle, ca sa ma exprim elegant. Dam peste un oras gri, cu case urate si doar o straduta mica cu doua restaurante, mai precis, pizzerii. Alegem pe cea care parea familiala spre deosebire de cealalta care face parte dintr-un lant, sala era plina si atmosfera placuta. Comandam pizze bizare, una cu foie gras, cealalta cu magret de canard si dulceata de ceapa. Bizare dar bune desi nu ne-au ajuns nici pe o masea, coca era foarte fina, cam ca o coaja mai groasa. Restaurantul nu e mare, mesele sunt aproape lipite una de alta; dupa o vreme la masa de langa noi se aseaza un cuplu intre doua varste, par grizonat, imposibil sa nu-i remarcam, pareau desprinsi dintr-un film, el avea mustati albe, stufoase si intoarse ca niste carlige in exterior, ea era corpulenta, rotunda, mare dar fara sa para greoaie.
Comanda si ei aceleasi pizze ca si noi, acelasi desert ca si alexandra si la sfarsit femeia ii ofera alexandrei bomboanele care decorau desertul. I-am studiat putin in timpul mesei si imi facusem o prima impresie de cuplu de localnici, provinciali care au obiceiul de a lua pranzul odata pe saptamana la restaurantul din oras si deci s-au prezentat punctuali la eveniment; hahaha, nivel intuitie zero dupa cum o sa-mi dau seama mai tarziu.


Dupa masa asta nu prea copioasa n-am mai avut chef de drumuri nationale si nici sa admiram campuri de rapita si vaci razlete asa ca ne-am catarat pe autostrada. Voiam sa ajungem la destinatie cat mai repede. Ceea ce s-a si intamplat dupa vreo 2 ore, timp in care Alex tot intreba cand o sa vada vulcanii. Probabil isi imagina un munte scuipand foc si cenusa asa cum vazuse ea la tv cand cu eruptia vulcanului din islanda. A fost un pic dezamagita cand a vazut ca nu-s decat niste coline inverzite dar s-a resemnat repede si a inceput sa-i numere.

Am ajuns in Clermont pe la mijlocul dupa-amiezii si ne-am indreptat glont spre oficiul de turism sa facem rost de o lista cu hoteluri si eventual o rezervare. Strazile in centru sunt foarte inguste, abia are loc o masina de talie normala, am avut ceva emotii ca o sa ramanem infipti intr-o straduta de asta si n-o sa mai reusim sa iesim de acolo. De o parte si de alta cladirile sunt inalte si drepte, construite in piatra gri sau neagra, nimic neobisnuit pentru o regiune de vulcani. Catedrala din centru e insa negru taciune, impresionanta, cel putin pe dinafara .

Gasim un loc de parcare, iesim in aerul rece (brrr sunt 6C!) si ne indreptam spre oficiul de turism. Pe drum ne intalnim iar cu omuletul Michelin, orasul e al lui, il vedem deci cam peste tot, spre deliciul Alexandrei.
Alegem hotelul (Hôtel de Lyon din Place de Jaude), ne instalam, e curat, simpatic iar ferestrele noastre dau spre piata mare.

Ne grabim sa facem un tur in oras inainte de ora mesei. In timp ce cautam hotelul, pe una din stradutele din spatele catedralei ne gadilase narile un miros apetisant asa ca ne-am utilizat simtul olfactiv ca sa dibuim de unde vine. L-am gasit repede, venea de la un restaurant numit Oustagou (n-am idee ce inseamna in dialectul auvergnat) care nu ne-a incantat prea tare pana la urma, doar mirosul ce e de el. De cum am intrat pe usa un domn grabit ne-a cerut numele iar A i l-a spus fara sa clipeasca. Cand am vazut ca incepe sa caute in registre, l-am anuntat ca nu-i nici o problema sa-i zicem cum ne cheama da' daca voia sa stie de rezervare, d'aia n-avem . Ne-a condus la o masa de langa usa si ne-a aruncat in brate cateva menu-uri. Aveam sa constatam apoi ca toti cei care intrau erau intrebati de rezervare desi cat am stat noi acolo nimeni nu a dispus de asa ceva. Mancarea era acceptabila, trebuie sa spun ca specialitatile din Auvergne (aligot, truffade, carnati si afumaturi) sunt fix pe gustul romanilor, mancaruri solide cu multa grasime, branza si carnuri. Am comandat un aligot (piure de cartofi cu smantana si cantal) in menu de 'copil' plus o portie normala si nu mica ne-a fost surpriza cand am constatat ca dimensiunile celor doua sunt identice desi menul de copil avea pretul la jumatate! Nici serviciul nu a fost cine stie ce asa ca am hotarat sa-l taiem de pe lista pentru o eventuala re-intoarcere.

Dupa ce am iesit (cu burtile pline de data asta) am mai facut o tura "de incalzire" prin piata si ne-am intors la hotel ca eram franti de oboseala.


Continuare