Un oras inteligent

"Daca m-ar intreba cineva ce are Ungaria de exceptional, as raspunde: Budapesta. E un oras inteligent"
Gyorgy Konrad

"Orientul incepe la portile Vienei", zicea un om politic austriac in secolul trecut. Azi e mai corect sa spunem ca Occidentul se sfarseste la portile Budapestei.
Ce idee bizara sa petreci concediul din august intr-un mare oras si inca intr-unul din europa de est... Cand exista atatea oferte la all inclusive in Europa sau Asia sau Caraibe, cand esti la o aruncatura de bat de Coasta de Azur sau de soarele Italiei... Asa o fi, insa noua ne plac orasele. In special orasele mari, acolo unde se simte pulsul vietii, acolo unde se observa esenta unei natiuni.

Am aterizat intr-o dupa amiaza de sfarsit de august si de cum am atins asfaltul aeroportului am simtit (in grade Celsius) ca am ajuns in Mitteleuropa.
Stam pe o strada cu nume sexy, "Izabella utca", dealtfel si hotelul se numeste la fel de sexy "Residence Izabella". Se afla la doi pasi de bulevardul "patrimoniu UNESCO", Andrassy utca, si la cateva statii de metrou de Dunare, interiorul arata exact ca in pozele de la rezervare.

Nu pierdem prea mult timp sa admiram apartamentul, vrem sa luam contact cu orasul si mai ales... vrem prajituuuri.
O instalam pe Aca in carucior si ne repezim pe jos la Gerbeaud insa suntem dezamagiti asa ca in zilele urmatoare o sa cautam pomi mai putin laudati. Pana la urma insa nu am dat de "delicioasele prajituri" (cum zic ghidurile), sau in orice caz, nu am gasit de ceea ce cautam, o spumoasa de bezea pe care o gustasem cu cateva luni in urma la Szeged. Se pare ca aceea era o specialitate exclusiv locala.:(

Am intrat apoi intr-un restaurant specific, laudat de toatre ghidurile, "Bohemtanya", situat undeva pe "Broadway"-ul local. Din peisajul interior cu mese si banci de lemn facea parte si nelipsitul taraf. Ne-am bucurat cand i-am vazut, ne gandeam ca o sa incepem sejurul cu oarecare muzica traditionala sau vreo tiganeasca macar... si cand colo orchestra s-a apucat sa ne cante din Claude François ("comme d'habituuuudeee"...). "Quelle horreur", am batut atata drum ca sa mancam cu Cloclo... insa din fericire la masa alaturata au mai aparut niste italieni iar "taraful" a schimbat placa pe O sole mio:)

Mancarea insa a fost ireprosabila, drept urmare ne-am mai intors odata acolo si am mai suportat odata taraful (de data asta l-au lasat pe cloclo sa se odihneasca in pace si ne-au asasinat cu Piaf. ma intreb ce le canta unor chinezi ?)
Insa ajunge pentru azi, aca trebuie sa se refaca din calatoriile cu "aionul maie" si noi trebuie sa ne incarcam bateriile pentru urmatoarele descoperiri.

A doua zi am baut cafeaua undeva pe traseul tuturor turistilor adica la una din numeroasele terase din piata Franz Liszt si apoi ne-am continuat viata noastra de turisti luand pulsul Dunarii in plimbare cu vaporasul. Mai tarziu am iesit sa vedem seara luminile podurilor peste Dunare si am nimerit bine, in plina sarbatoare populara pe podul cu lanturi.

Duminica am decis s-o distram pe Aca si asa am ajuns in Vidampark, un fel de Disneyland local aflat in parcul Varosliget. Ne-a induiosat vetustetea manejurilor, cu trenuletul groazei alergand pe sine de lemn si casa fantomelor care nu reusea sa sperie nici macar sugarii... insa Aca a fost incantata sa se invarta in toate tiribombele pentru varsta ei. Tot acolo am aruncat o privire vizavi, la baile termale Szechenyi si atmosfera de inceput de secol ne-a facut sa ne promitem ca revenim. Asta am si facut in zilele urmatoare in ciuda primirii glaciale a unei "amabile doamne" care vindea bilete si care se incapatana sa ne spuna ca "no children" desi prin fereastra se vedeau bebelusi balacindu-se in cele 3 bazine. Din pacate atitudinea asta ostila am mai intalnit-o, din fericire nu foarte des, cel putin nu atat de des ca in Romania.

Din intamplare am nimerit sarbatoarea de Sf Stefan, pe 20 august zi care e sarbatoare nationala prin partile alea. Am asistat deci la procesiuni religioase, spectacole de strada si focuri de artificii gigantice, trase de pe 2 poduri plus un vapor. Tot in ziua aia am ramas muti de uimire la cursa de avioane pe dunare (redbull air race), habar n-aveam ca exista asa ceva, de fapt nici nu credeam ca e posibil. Pilotii aia nu cred ca sunt oameni ca toti oamenii, trebuie ca au ceva in plus (sau in minus mai degraba) ca altfel nu se explica, mie imi ingheta sangele in vine numai cand ii vedeam cum se rotesc in cadere libera. Pana si pe Aca au impresionat-o, ea si acuma zice de cate ori aude vreun zgomot de motor :cade-cade-cade-cade":)
Am intrat in inconturnabila biserica Matias, am coborat pe jos colinele, am cascat gura la decorul Art Nouveau al bailor Gellert. Am luat o doza de racoare in labirintul de sub coline, am vizitat sinagoga, zice-se a doua ca marime din lume dupa cea din new york, am ascultat istoriile despre bogatul si generosul Tony Curtis. Ne-am plimbat cu trenuletul copiilor, ramasita simpatica din epoca comunista (in afara de mecanic toti "angajatii" trenului si ai garilor sunt copii intre 10 si 12 ani). Am dus-o pe Aca la Palatul minunilor stiintifice unde a facut cunostinta cu teoria relativitatii, am cascat gura la sirurile de paprika din piata centrala am batut strada Vaci in lung si in lat etc.
Am reusit sa facem in fiecare zi ceva diferit si inca ne-au mai ramas obiective si pentru o "data viitoare". Nu am mai avut timp sa intram in parlament (totusi primul pe lista obiectivelor turistice) pentru ca n-am avut rabdare sa stam la cozile imense si nici nu am vazut parcul statuilor (se pare ca toate statuile de pe timpul comunistilor au fost duse intr-un parc la marginea orasului) si nici nu am facut turul complet cu tramvaiul galben. Nu am intrat in nici un muzeu (exceptie sinagoga si palatul minunilor)

Mancarea prin partile alea e savuroasa, "cu-multa-grasime-cum-nu-gasesti-pe-la-noi", iar portiile din restaurante sunt imense. Singura obiectie e limba care nu seamana cu absolut nimic cunoscut si nici ghidurile nu sunt de mare ajutor, probabil ca nici aia care le-au scris nu au inteles mare lucru din dialectul local. In primele zile , cand intram intr-un restaurant parca jucam la loto, comandam ceva si asteptam cu interes sa vedem ce:). In una din seri, in aceeasi piata Liszt (restaurantul Menza), ne-am trezit cu o ditmai portie de varza cu carne desi de data asta fusesm convinsi ca am comandat cartofi prajiti cu carnat unguresc (faimosii kolbasz)... Nu ar fi fost o problema "diferenta" numai ca portia respectiva era pentru Aca care a trebuit sa se multumeasca cu varza acra la ora 9 seara:)
La desert am indraznit sa incerc "turo-gomboti" convinsa fiind ca sunt un fel de papanasi . De fapt erau niste bile de urda cu iaurt pe deasupra de care nu am putut sa ma ating mai ales dupa ce A. le-a numit "chisturi":)
Incet incet insa am inceput insa sa ne obisnuim si cu denumirile si cu dimensiunile portiilor. Ca sa inchiei subiectul mancare, trebuie sa mai spun ca in multe menu-uri revine mereu numele Gundel, tocana Gundel, sos Gundel, supa Gundel, ficat de gasca Gundel, clatite Gundel. Exista si un restaurant Gundel, cel mai chic din Budapesta dar din cate se pare nu mai e decat umbra a ceea ce a fost acum un secol. Cel putin asa zic criticile ca noi nu l-am incercat. Dl Gundel era un celebru bucatar care a revolutionat bucataria ungureasca la fel cum au facut-o Escoffier sau Carême in Franta. Cea mai faimoasa reteta a sa sunt clatitele Gundel (Gundel palacsinta), pe astea le-am incercat si noi si au rascumparat cumva deceptia celorlalte dulciuri. Sunt clatite umblute cu un sos de nuci, alune, stafide , fructe seci si innecate in sos de ciocolata. Excelente.
Din cauza de canicula, bautura de baza a fost berea, e la discretie, ii spune sör (iar berariilor le zice söröző) insa din pacate am aflat prea tarziu ca nu e politicos sa ciocnesti halbele... cica din cauza austriecilor care astfel si-au sarbatorit victoria asupra Ungariei. Asta e, sper ca nimeni nu s-a simtit vexat si chiar de ar fi asa, s-au abtinut sa ne atraga atentia.
A. s-a incumetat doar o singura data la Unicum si Abszint si dupa aceea a decretat ca a terminat cu specificitatile locale in materie de bauturi tari.
Intre restaurantele incercate mentiunea speciala revine lui Cafe Kor, pentru mancare, serviciu si atmosfera oarecum locala.
N-am lipsit bineinteles nici de la Sir Lancelot, ca orice turist care se respecta trebuia sa-l incercam si pe asta. Nu am fost dezamagiti, adica a fost exact ceea ce ne asteptam, mancare buna si atmosfera destinsa, de vacanta.


In ceea ce o priveste pe Aca, ea s-a adaptat rapid noului stil de viata. Ca de obicei. De cum facea ochi se instala (in pijama) in carucior si ne cerea sa "megem la pimbaie". Cand i se facea foame voia "caie cu tatof" si apoi il solicita pe "dodo" si trecea la somn in carucior (asta in cazul in care nu era nimic mai interesant de vazut sau de facut ca o baie in piscina, o ascensiune cu funicularul, o plimbare cu trenuletul sau invarteala in masinute). Aca dealtfel a dormit neintoarsa si printre sabiile si bataliile de la Sir Lancelot, probabil ca din seara aceea au trebuit sa-si schimbe programul artistic contra unuia mai zgomotos din moment ce cu toate stradaniile lor (urcat pe mese, cantece, dueluri si tipete urlete) nu au reusit sa o trezeasca:)
Ca tot am amintit de searea aceea, de fapt eram gata sa ratam distractia de la Sir Lancelot si sa compromitem sfarsitul sejurului si asta pentru ca Aca gasise momentul sa foloseasca cartea de credit pe post de jucarie. Cand am descoperit ca nu e de gasit (in momentul in care ieseam pe usa, bineinteles) mi-am amintit ca o vazusem mai devreme jucandu-se cu ea drept urmare am tabarat asupra copilului cu intrebarile "unde a pus Aca cartea lui papa"? Bucuroasa de noul "joc" pe care il inventase mama, ne raspundea senina:"pe canapea" sau "pe fotoiu" sau "pe televizou" iar noi ne repezeam ca doi nebuni sa mutam casa din loc la indicatiile ei.
Intr-un final mi-am amintit ca ii spusesem sa lase cartea pentru ca "papa are nevoie de ea ca sa scoata banii din aparat". Dupa care o vazusem jucandu-se cu niste monezi.
Mergand pe firul logicii de 2 ani jumate am gasit cartea in sertarul unui dulapior deasupra caruia se aflau cele cateva monezi. Fetita nu facuse decat sa puna in practica ceea ce i se spusese, si daduse cartea in schimbul banilor asa cum "face papa"...

Revenind insa la orasul inteligent si fara sa mai lungesc povestea si asa prea lunga, mie mi-au placut locurile acelea si as reveni oricand.
Orasul il mai vazusem odata, pe vremuri, in timpuri imemoriale, insa nu mai tineam minte decat franturi, un colt de strada, un pasaj, o statuie (memoria umana ne joaca feste ... insa astfel ne permite sa ne bucuram de mai multe ori de acelasi lucruri:)
Important este ca am reusit sa facem fiecare zi altceva si pentru noi asta e reteta unei vacante perfecte.

In concluzie, pot sa spun ca nu-i inteleg pe cei care se supara ca strainii confunda Budapesta cu Bucurestiul, nici nu incape comparatie intre cele 2, ca si cum ai confunda bazarul din Istanbul cu calea Victoriei. Mai degraba ar trebui sa fim incantati de asa confuzie.

"Stranii" coincidente

Tuturor ni s-a intamplat sa ne gandim la un prieten si in acel moment sa sune telefonul si sa se afiseze pe ecran numarul amicului nostru . Cu siguranta ne-a trecut atunci prin cap ca cine stie ce forta superioara ne-a ghidat gandul spre el. Sau ca puterea gandului nostru a facut ca telefonul sa sune. Sau ca avem un al saselea simt vizionar. Sau alte fantezii de acest gen.

De fapt e vorba doar de simple coincidente, aceste fenomene fac parte din viata noastra de zi cu zi fara sa aiba vreo semnificatie. Omului ii place sa creada ca fiecare efect trebuie sa aiba o cauza intentionata, isi aminteste rareori ca exista o lege a probabilitatilor. Memoria noastra este selectiva (ne amintim cu precadere evenimentele incarcate de continut emotional) si suntem inclinati catre o validare subiectiva adica ne amintim de momentul pentru care am facut o corelatie dar uitam celelalte momente unde nu s-a petrecut nimic semnificativ.
De data asta e usor insa sa ne verificam puterile supranaturale, e suficient ca de fiecare data cand observam ca ne gandeam la un prieten si acesta suna la usa... sa ne amintim si de toate datile in care ne-am gandit la el si nu s-a intamplat nimic.

Legea probabilitatilor si cea a numerelor mari ne spun ca evenimentele pe care le percepem ca extrordinare n-au de fapt nici un sens intentionat. Exemplul clasic este acela pentru care din 23 de persoane reunite intr-o camera exista 50% (!) sanse ca 2 dintre ele sa aiba exact aceeasi data de nastere. Daca numarul de persoane creste, probabilitatea asta creste si ea foarte rapid.
Legea numerelor mari spune ca atunci cand e vorba de un esantion foarte mare si cel mai improbabil lucru devine probabil.

Daca cineva spune ca e imposibil ca un fenomen sau altul sa se produca si pentru asta invoca spiritele sau vreo forta supranaturala, e de ajuns sa-i amintim ca are mai mari sanse sa castige de 3 sau 4 ori la loto decat de a se aseza la o masa cu alte 10 persoane imbracate asa cum sunt in acel moment.


Acum ceva timp pe la o televiziune franceza se difuza o emisiune numita "Mistere" in care au invitat un 'telepat' ce sustinea ca prin puterea gandului o sa arda becurile din casele telespectatorilor. S-a concentrat si... surpriza! au inceput sa zbaranaie telefoanele care spuneau ca 'minunea' s-a intamplat in casa lor. de fapt calculul era simplu: audienta era estimata la 10 milioane de telespectatori, dintre acestia 5-6 milioane aveau cel putin un bec aprins, tinand de durata de viata a unui bec calculele probabilitatilor aratau ca cel putin 2000 de becuri se vor arde in ora respectiva. Bineinteles ca la emisiune suna doar cei carora evenimentul 'supranatural' li s-a intamplat, nu si ceilalti, care de fapt sunt mult mai numerosi.

Pe aceleasi fenomene se bazeaza si astrologii si prezicatorii, avanseaza o sumedenie de presupuneri stiind ca daca macar una se va adeveri oamenii isi vor aminti cu precadere de aceea si vor uita ca cele neadeverite au fost mult mai numeroase.

Capacitatea noastra de a detecta coincidentele s-a perfectionat de-a lungul timpului prin selectie naturala. Faptul ca suntem capabili sa facem corelatii semnificative intre diverse evenimente e un avantaj pentru supravietuirea speciei. Cultura moderna activeaza si mai mult aceste capacitati, indemnandu-ne sa cautam explicatii fanteziste si sa vedem forte stranii acolo unde nu e nevoie de ele.

Nu vreau sa spun ca totul e coincidenta si ar trebui ignorat insa cele mai multe astfel de intamplari sunt lipsite de o cauza intentionata. Cele care nu sunt coincidente si sunt cu adevarat cazuri improbabile... probabil ca au o alta explicatie adiacenta care ramane de descoperit.

Societatea de soricei

Intr-un laborator de biologie comportamentala al Universitatii din Nancy un cercetator studiaza sobolanii, mai precis aptitudinile lor de inotatori. Cand unul singur e pus in cusca iar hrana se afla la capatul unui tunel plin cu apa sobolanul nu are nici o problema sa-si plonjeze mustatile pana ajunge la cutia cu graunte. Cand insa in cusca sunt mai multi sobolani, lucurile se schimba radical.

Cercetatorii au reunit in aceeasi cusca 6 sobolani care trebuiau sa se hraneasca trecand prin tunelul cu apa. Dupa cateva zile au observat ca aparusera doi sobolani exploatatori, doi exploatati, un independent si unul pe care il bateau ceilalti si care trebuia sa se multumeasca cu firimituri.

Cei doi exploatati inotau dupa graunte insa odata reveniti in cusca mancarea le era permanent luata de catre exploatatori. Exploatatorii nu inotau niciodata, ii terorizau pe ceilalti ca sa le dea mancarea.Sobolanul independent era suficient de robust ca sa inoate si sa se si bata cu exploatatorii pentru a-si pastra grauntele. Ciuca batailor nu voia nici sa inoate dar nu era nici suficient de bataus ca sa treaca in tabara exploatatorilor asa ca se multumea cu firimituri.

Cercetatorii s-au gandit apoi sa puna in aceeasi cusca 6 exploatatori. Dupa o noapte de batalii a doua zi lucrurile erau neschimbate: in cusca aparuserea doi exploatatori, doi exploatati, un independent si un amarat care se hranea cu resturile celorlalti. Acelasi fenomen s-a repetat si in custile in care fusesra pusi 6 exploatati sau 6 independenti.
Apoi experienta a fost refacuta in custi mari in care incapeau peste 200 de indivizi. Dupa o crunta batalie, dimineata cercetatorii au gasit 3 sobolani morti, cu pielea smulsa iar intre exploatati si exploatatori se crease deja o ierarhie cu sublocotenenti care terorizau exploatatii in locul principalilor exloatatori. Moralitate: cu cat societatea e mai numeroasa cu atat crese cruzimea fata de amarati.
Se poate spune totusi ca sobolanul cel mai descurcaret este independentul caci acesta va supravietui in orice situatie. Pe cand exploatatorii pot ramane fara mancare daca exploatatii se raresc.
Dealtfel acest lucru s-a confirmat cand cercetatorii din Nancy au masurat nivelul de stress din creierele sobolanilor si au constatat ca cei mai stresati nu erau exploatatii si nici amaratii "ciuca batailor" ci... exploatatorii care se temeau sa nu-si piarda privilegiile :)


Multe animale (printre care si omul?) au o "organigrama", o schema sociala pe care incearca sa o respecte. De indata ce se aduna mai mult de 2 indivizi din aceeasi specie incepe batalia pentru respectarea 'grilei de incadrare'.


Experienta cu sobolanii plonjori in imagini

_

Ipoteza stupefianta

Acum cateva decenii un individ din Arizona, James Kidd, si-a lasat toata averea celui ce va dovedi existenta sufletului. Tribunalul a primit atunci cele mai traznite "dovezi", un popa a venit cu tone de volume de "cercetari teologice", altii sustineau ca sunt in contact permanent cu prietenii lor disparuti. Insa unul a propus urmatoarea experienta 'stiintifica': "se ia un om pe moarte se depune intr-o camera unde se incuie usile si ferestrele . Sufletul va sparge geamul ca sa iasa si veti avea dovada":)
Pana la urma banii au fost impartiti intre doua institute de cercetare in fenomene paranormale insa e inutil sa mai spun ca acestea nu au descoperit nimic si ca bietul James Kidd e singurul care trebuie sa fi aflat deja ce e acela suflet.

Credinta in existenta "sufletului" e probabil la fel de veche ca si omul insusi, din momentul in care omul preistoric a inceput sa-si ingroape mortii e foarte probabil ca in mintea lui s-a format o credinta in existenta unei entitati apropiata de ceea ce numim azi "suflet".

Ideea a evoluat in timp pastrandu-si insa aceeasi baza dualista in care sufletul e o entitate separata de corp si care supravietuieste intr-un fel sau altul dupa moarte.
De-a lungul secolelor religiile plus o gramada de filosofi au emis teorii despre suflet. Majoritatea pornesc insa de la certitudinea ca el exista si ca nu mai ramane de stabilit decat din ce e facut, unde se afla, de cate feluri e, unde se duce dupa moarte, cine il intampina, unde a fost inainte de a se naste si tot felul de alte asemenea bazaconii fara absolut nici o legatura cu vreo observatie din lumea reala. Si fara sa-si puna mai intai intrebarea (pe care si un copil o pune!) daca aceasta entitate exista.

E adevarat insa ca nu toti filosofii au avut acest discurs, au mai fost si voci impotriva curentului general care incercau sa spuna ca sufletul e un produs al mintii umane insa acestia erau in minoritate.

In 1882, la Londra se infiinteaza Society for Psychical Research (SPR) care are drept obiectiv studiul stiintific al spiritului uman si al altor "spirite" imateriale. Spiritismul era la moda pe vremea aceea insa in mod ciudat moda asta s-a stins cam in aceeasi perioada in care Kodak a scos pe piata promul film sensibil la raze infrarosii.

De atunci stiinta a progresat dar si ideile despre suflet deasemenea. La moda este azi e reincarnarea sau credinta ca "sufletul" face parte dintr-o entitate suprema care ne mai trimite din cand in cand pe terra in diverse scopuri.
Au aparut si tot felul de hipnotizori care pretind ca pot sa ne "regreseze" pana in vietile anterioare si tot felul de "marturii" ale celor deja "regresati" care au facut cunostinta cu EU-l lor din alte epoci. (Ceea ce pare interesant este faptul ca niciodata nici una din aceste marturii nu a venit cu ceva nou din trecut, o informatie care sa duca la o descoperire arheologica, un fapt istoric necunoscut etc. Nimic altceva decat lucruri care se stiau deja. Dar asta e alta poveste)

Si care e "ipoteza stupefianta"? o sa intrebe cei ce au avut rabdarea sa ajunga pana aici cu cititul. E numele unei carti, scrisa de Francis Crick, cel care a descoperit ADN-ul. Se numeste
Ipoteza stupefianta, in cautarea stiintifica a sufletului. si reuneste cercetarile in neurologie pe care autorul le-a facut in ultimii 20 de ani. Studiile prezentate in carte se refera mai ales la vedere si sustin ca datorita perfectiunii ei, rezultatul a miliarde de ani de evolutie, avem azi impresia aceasta de dualitate. Iar ipoteza stupefianta este aceea ca aceasta impresie ca suntem la"volanul" unui corp efemer e o iluzie fara nici o baza in realitatea observatiilor functionarii creierului.
Constiinta umana si personalitatea sunt rezultatul unei actiuni combinate dar independente a unei multitudini de procese complexe fara ca sa existe neaparat un "sediu central".

"Ceea ce este stupefiant", scrie Dr Crick, este asemanarea intre cautarea sufletului intr-o fiinta umana si cautarea notei sau acordului care face ca o simfonie de Beethoven sa fie o capodopera. Spiritul uman este suma spiritelor noastre si aceasta impresia de a fi EU ca o unitate pe care toti o resimtim intens e mai degraba o iluzie innascuta, conservata de catre evolutie pentru ca a fost favorabila supravietuirii individului"

Si e foarte bine ca e asa, altfel ne-am putea ingrijora de coclaurile pe unde umbla "Eu-l" nostru noaptea, in timpul somnului profund fara vise. Sau unde a "plecat" Eu-l bolnavilor de Alzheimer sau ce s-a intamplat cu "Eu-l" celor ce au avut o operatie pe creier care le-a anihilat centrii afectivi (aceia nu mai sunt capabili de nici un sentiment, nici macar de teama) sau centrii vointei etc .
E mult mai sanatos sa ne imaginam ca natura ne-a dotat cu un organ capabil de constiinta (dar si de personalitate, memorie, imaginatie etc) tot la fel cum tot natura ne-a dotat de inima, ochi sau plamani ..decat sa ne vedem pe noi insine ca pe niste zombie, reincarnati sau nu.

De ce sa NU indoctrinezi copiii

"Christianity may be OK between consenting adults in private but should not be taught to young children."
Francis Crick (descoperitorul ADN)

In marea majoritate a cazurilor oamenii nu-si aleg religia ci o urmeaza pe cea primita in familie. Un sondaj realizat printre intelectualii si stiintificii credinciosi a aratat ca 90% dintre ei primisera o educatie religioasa in copilarie.

Pentru unii aceasta educatie primita timpuriu exclude orice schimbare ulterioara, orice simt critic vizavi de credinte. Puterea educatiei religioase a fost demonstrata de chiar de savantii religiosi. In cartea "Psihologie religioasa", Antoine Vergote, profesor la o universitate catolica explica motivatiile psihologice ale credintei si influenta mediului cultural si familial. Acesta recunoaste ca in absenta educatiei religioase, credinta nu mai apare! Mai spune el ca "disponibilitatea religioasa a copilului ia forma doar cu conditia sa fie impusa cat mai timpuriu. Gesturile si limbajul religios al parintilor, celebrarea sarbatorilor religioase marcheaza ireversibil amintirile din copilaria adultilor si determina sentimentul de apartenenta religioase."
Dzeu trebuie prezentat mai intai ca "protector", ca "tata iubitor" iar apoi trebuie sa devina o prezenta "autentica", iar credinta trebuie sa fie "o pasiune, o suferinta acceptata", ne mai arata dansul bazele manipularii afective a copiilor.

Creierul copilului e ca o foaie alba iar educatia religioasa precoce, bazata pe afectiv (pentru ca e fondata pe exemplu si pe increderea in parinti) lasa urme in "creierul afectiv".
Nu din intamplare in lacasurile de cult au existat intotdeauna "excitanti" ai celor 5 simturi: mirosuri de tamaie, decor, orga, cantece sau rugaciuni ritmate, paine muiata in vin, atingerea pe frunte, sarutul icoanelor etc. Toate aceste mesaje senzoriale se transmit hipotalamusului si de acolo ajung in cortex. Aceste urme ale educatiei religioase vor impiedica mai tarziu aparitia spiritului critic, a libertatii de gandire si de alegere ale propriilor convingeri.

Psihologii spun ca spiritul critic apare in adolescenta, undeva intre 15 si 18 ani. Copiilor din familiile de credinciosi li se vorbeste insa foarte devreme despre Dzeu, sfinti si profeti pe care sunt invatati ca trebuie sa-i iubeasca. Sunt invatati de asemenea ca rugaciunea de seara e o necesitate la fel ca spalatul pe dinti. Copilul isi va insoti parintii la biserica unde i se va spune ca e in vizita la "Dzeu acasa".

Pentru un copil la varste mici tot ceea ce ii spun parintii e litera de lege. Va crede automat ca toate aceste povestiri sunt adevarate si va fi fermecat de aceasta lume magica asa cum e fermecat de lumea povestilor. Nimeni nu se va indura sa ii spuna ca aceste personaje nu sunt reale si ca lumea nu a fost creata in 6 zile.

Mai tarziu, pe la 10-12 ani, copii incep sa discearna fantasticul din povesti, remarca analogia pildelor religioase cu basmele (pe acestea din urma insa toti parintii au grija sa le prezinte drept 'fantezii' de teama sa nu cumva sa creada in 'supranatural'!). Tot atunci apar si indoielile legate de anumite teme despre care invata si la scoala: creatia pamantului in 6 zile, geneza, adam si eva etc. Dincolo de aceste indoieli ii raman insa in minte scenele umane, cele cele apropiate vietii de zi cu zi si care fac apel la sentimente.
Daca e sentimental (si majoritatea suntem astfel la varsta asta) nu va putea sa nu fie impresionat de cel despre care i s-a spus din frageda copilarie ca s-a sacrificat pentru noi, ne iubeste, a suferit pentru pacatele noastre, etc etc. Latura asta sentimentala de care sunt impregnate legendele religioase ramane in subconstient si va face dificila alegerea rationalului, va anihila actiunea spiritului critic care, asa cum am spus, apare doar la adolescenta. Asa se explica si de ce putini sunt cei ca isi schimba religia mostenita din familie.

Psihologii spun ca cei care scapa indoctrinarii religioase pana la varsta de 15 ani au mult mai putine sanse sa creada mai tarziu in supranatural. Mai mult, ei nu vor putea intelege cum de ceilalti, la fel de inteligenti ca si ei, s-au lasat amagiti de asemenea fantezii.
Daca insa spiritul critic apare prea tarziu, ideile sunt deja inradacinate si , la 18 ani, tanarul va considera ca orice nu-i impartaseste ideile face o mare greseala. Dupa aceea orizontul i se va inchide inexorabil , va citi numai operele care ii confirma ideile imogatind arsenalul de argumente favorabile. Se va adanci in fiecare zi, din ce in ce mai mult in propriile convingeri. Omul se instaleaza in propriile credinte: e o consecinta a functionarii spiritului si a influentei sentimentelor asupra ratiunii.
Ideal ar fi ca o convingere sa fie fructul unei gandiri personale, plecand de la optiuni diferite si nu acela al traditiei culturale, a facilitatii si a conformismului.

De aceea copiilor ar trebui sa li se spuna ca Dzeu e o ipoteza emisa de mintea umana pe de o parte pentru a 'explica' tot ceea ce nu a reusit cunoasterea stiintifica a unei epoci si pe de alta parte pentru a calma angoasele legate de moarte. Ca pentru orice alta ipoteza exista o oarecare probabilitate ca aceasta sa fie adevarata insa sansele sunt extrem de mici. Probabilitatea ca Mickey Mouse sa existe e mult mai mare decat cea a existentei unei entitati atotputernice care ar fi creat Universul pentru simplul fapt ca Mickey nu este o fiinta atat de complexa, nu necesita atat de multe puteri supranaturale si nici nu presupune atat de multe incalcari ale legilor fizicii.

Sau altfel spus, avem mult mai multe sanse sa aflam ca am castigat la loto in momentul in care suntem muscati de un rechin care la randul lui tocmai e traznit de un fulger decat sa aflam ca exista Dzeu.

E adevarat ca Aca are avantajul de a locui intr-o tara cu invatamant laic in care nu numai ca religia nu e predata in scoli dar si insemnele religioase sunt interzise (tocmai am citit in regulamentul gradinitei ca nici macar parintii care vin sa-si recupereze odraselele nu au voie sa intre in curtea scolii cu basmale pe cap sau cruci la gat sau orice alt insemn de natura religioasa). Prin urmare sunt sanse ca ea sa afle despre legendele religioase intr-un cadru scolar strict rational (istoria religiilor etc) unde ii vor fi prezentate drept ceea ce sunt, adica ideologii inventate de mintea umana.

Nu vreau sa ii impun alegerile mele personale in schimb as vrea s-o las sa-si dezvolte spiritul critic inainte de a face propriile alegeri, adica acea atitudine prin care analizeaza orice propozitie/fapt inainte de a-l accepta drept adevar. Iar sansele unei alegeri constiente cresc daca de la inceput i se spunr adevarul si anume ca nici una din ipotezele avansate de diferitele religii nu e dovedita.

Un copil ar trebui sa mai stie ca unul din cele mai inteligente raspunsuri ale unei fiinte umane este: Nu Stiu. Nu stiu sa raspund la unele intrebari, nu stiu daca Dzeu exista, nu stiu cum a aparut Universul, nu stiu ce se intampla dupa moarte. Insa in asteptarea acestor raspunsuri prefer sa tac si sa caut explicatii rationale. Nu ma grabesc sa cred ce spun unii sau altii doar pentru ca poarta barba sau coif auriu sau cruce la gat.