Cetatea Zeilor

"Orasul unde oamenii se transforma in zei" sau Teotihuacan pe limba aztecilor, nahuatl. Cel mai mare si cel mai faimos site precolumbian si in acelasi timp, cel mai misterios.

Ca sa ajungem din Mexico in orasul zeilor luam autobuzul Terminal Norte, traversam cateva cartiere sarace ce seamana cu favelasurile sud americane dar care aici se numesc "ciudad perdida". Sunt cartiere rasarite peste noapte datorita "parasutistilor ("paracaidas"), adica taranii saraci ce sosesc din toate colturile Mexicului cautand o viata mai buna... care insa intarzie sa apara.
Odata ajunsi pe taramul fagaduintei isi construiesc baraci din materiale recuperate unde traiesc in conditii sanitare deplorabile. Asa rasar peste noapte strazi intregi, iar apoi cartiere urmand ca atunci cand vin alegerile, candidatii sa se grabeasca sa le dea un nume si sa le recunoasca apartenenta la metropola.

Odata cu iesirea din oras o sa ne bucuram si de aparitia soarelui scapat din smog.

In Valea San Juan, in mijlocul unei imense campii se ridica doua piramide grandioase, a Soarelui si a Lunii. Intre ele, Allea Mortilor, care se intinde pe mai bine de 4km, pana la Citadela, sau Templul lui Quetzalcóatl.
Legenda azteca spune ca aici s-au intalnit zeii ca sa creeze soarele si luna, si tot aici Quetzalcóatl (sarpele cu pene) et Tezcatlipoca, zeul negru al noptii, au creat oamenii amestecand oasele mortilor cu sangele zeilor. Din acest amestec au rezultat primii oameni ai celui de-al Cincilea Soare, ultimul ciclu inainte de sfarsitul definitiv al lumii.
Fiecare din "Sorii" precedenti s-au sfarsit in cataclisme, Primul Soare a fost Naui Ocelotl = Patru Jaguar, perioada in care pamantul era populat de uriasi ce au fost devorati de jaguari.
Al Doilea Soare era Naui Ehécatl = Patru Vânt, el a fost distrus de uragane iar oamenii transformati in ... maimute (uite ca se poate si invers!).
Al Treilea Soare a fost Naui Quiautil = Patru Ploaie, aceasta a fost distrus de un incendiu ( "ploaie de foc").
Penultimul Soare, Naui Atl = Patru Apa s-a sfarsit in in urma unui teribil potop iar oamenii au fost transformati in pesti (cei care n-au incaput in Arca lui Noe, desigur).
Azi suntem in al Cincilea Soare = Patru Miscare, ceea ce inseamna ca acesta se va sfarsi in cutremure devastatoare. Interesant este ca exista si o data precisa pentru acest sfârsit, conform calendarului aztec, epoca acestui Soare se va termina in decembrie 2012... (Bine ca apuc sa platesc creditul la casa!)

Ca sa multumeasca zeilor pentru faptul de a-i fi creat, oamenii au cladit doua imense piramide, pe masura puterii divinitatilor.

Insa aztecii, cei carora le apartin aceste legende, au fost doar ultimii ocupanti ai locurilor nu si creatorii lor. Despre acestia din urma nu se stie nimic, arheologii situeaza inceputul constructiei lor in jurul anul 200 î. Hr . Circula multe teorii si ipoteze cu privire la aceasta civilizatie care era in mod evident una superioara din moment ce in anul 650 d. Hr, orasul din jurul lacaselor de cult avea peste 200 de mii de locuitori. In acel moment Europa era in plin obscurantism.
Dintre cele mai fanteziste ipoteze nu lipseste nici cea a originii extraterestre caci se pare ca orientarea orasului urmeaza alinierea constelatiei Pleiadelor iar piramidele Lunii si Soarelui urmeaza axa Nord- Sud.

La un moment dat populatia asta misterioasa se evaporeaza fara urma, fara sa lase nici macar un bilet de adio asa incat azi nu stim cine au fost, de unde au venit, cum traiau, ce limba vorbeau. Nu exista semne de lupta si nici de vreo catastrofa ce ar fi obligat oamenii sa plece. Or fi reusit sa-si construiasca nava spatiala?

In perioadele urmatoare locurile au fost ocupate de Tolteci, si mai tarziu de Azteci care au si botezat orasul cu numele de Teotihuacan.
Despre azteci se stiu ceva mai multe lucruri asa ca nu e greu de imaginat cum aratau locurile pe vremea lor, piramidele vopsite in culori vii, costumele pelerinilor la fel de pestrite, vacarmul aleilor. Ceea ce e mai dificil de imaginat sunt sacrificiile umane care se produceau tot in aceste locuri. Aztecii aveau o credinta bizara (da, stiu, e un pleonasm, toate credintele sunt bizare) si anume aceea ca lumea nostra era in permanenta amenitata cu disparitia. Pentru a evita teribila catastrofa oamenii erau datori sa reconstituie "energia vitala" indispensabila supravietuirii lumii. Aceasta 'apa pretioasa' era sangele uman. Pentru ca zeii se sacrificasera ca sa le dea viata, oamenii trebuiau, la randul lor, sa sacrifice alti oameni pentru a intretine si continua mersul universului.
Conform religiei aztece singurul scop al existentei umane este alimentarea soarelui cu propriul sange, fara de care bietul de el ar muri epuizat. De aceea conducatorii lor aveau tot timpul de ales intre inca un masacru sau sfarsitul lumii, viata nu pare sa fi fost usoara pe meleagurile acelea nici macar pentru imparati.
Se zice ca in unele zile, in Teotihucan aveau loc peste 5000 de sacrificii umane, barbati, femei, copii. Sacrificiul era practicat prin cardiectomie, lama de obsidiana patrundea in pieptul nefericitului si ii smulgea inima ce era apoi aruncata ofranda zeilor in timp ce trupul insangerat se prabusea pe treptele piramidei .
Cel mai mare masacru se pare ca ii apartine imparatului Ahuitzotl care la inaugurarea Templului Mayor din Mexico, in secolul 14, a sacrificat peste 20.000 de prizonieri in scopul de a... impiedica soarele sa se raceasca.

Iata, daca mai era nevoie, inca o dovada a binefacerilor de care a beneficiat umanitatea de pe urma religiilor si credintelor. Indiferent de continentul pe care s-au nascut s-au intrecut in a fi care mai de care mai stupide si mai sangeroase ....

2 ani!

Ma cheama Aca insa cei din jur imi spun Alexandra. Maine implinesc doi ani. E o varsta respectabila la care, chiar daca nu stiu intotdeauna ce vreau, stiu foarte bine sa obtin ce-mi trebuie. Imi impart spatiul si jucariile cu alte doua persoane, eu le spun "mama" si "papa", de fapt sunt un fel de supusi ai mei chiar daca comportamentul lor e uneori contradictoriu. In general ma asculta si imi indeplinesc poruncile insa cateodata se incapataneaza sa nu o faca, ar vrea sa dorm cand eu n-am terminat inca de jucat, ar vrea sa mananc cand nu mi-e foame, insista sa ma spele pe cap desi stiu ca imi displace operatiunea si cateodata indraznesc chiar sa ma impiedice sa-mi petrec timpul cu Dora, prietena mea, iar atunci ma supara rau! e adevarat insa ca imi trece la fel de repede si ii iert daca ma iau in brate si ma pupa.


Tot in spatiul meu exista si un personaj negru, cu blana, care scoate sunete ciudate (un fel de 'miaaaa") atunci cand il trag de coada sau de urechi. Uneori imi lasa niste dungi rosii si usturatoare pe manute, mai ales atunci cand nu intelege ca eu vreau doar sa ma joc cu el si d'aia il trag de blanita. Mama spune ca e o "pisipa", papa insa ii zice "sha", eu nu sunt inca in masura sa decid ce specie e asa ca ii cred pe amandoi si il numesc in ambele feluri. Dealtfel, mama si papa mereu numesc diferit lucrurile, probabil ca si ei sunt specii diferite. Insa eu am treburi mai importante de facut decat sa decid daca e mai corect sa spun 'apa' sau 'o' asa ca spun fiecaruia ce vrea sa auda, important e ca stiu eu despre ce vorbesc.


Mai am o persoana in subordine care vine doar in timpul zilei, o cheama "Foafoa" dar ceilalti o numesc "Françoise". Cand apare Foafoa dimineata stiu ca mama o sa plece, uneori ma supar si imi manifest zgomotos nemultumirea insa de cele mai multe ori sunt generoasa si o las sa mearga unde vrea ea pentru cateva ore, stiu ca seara tot la mine vine, de obicei cu o mica atentie in geanta ca sa ma impace.
Daca Foafoa e prin preajma inseamna ca amicul meu "Poa" (unii ii spun Polin) nu e nici el departe, impreuna o impartim pe Foafoa. Avem aceeasi varsta dar nu as spune ca ne intelegem perfect, ne mai certam pe jucarii sau pe "totote" (mama numeste altfel acest obiect de cult, in mod caraghios ii zice "suzeta"). Uneori mergem la Poa acasa sa ne jucam, aici sunt mai multi din specia mea desi un pic mai mari. Cel mai mult imi place de Lolo (unii spun "Louison"), e fratele lui Poa, ii place sa se strambe la noi si ne face sa radem. Dar mai mult si mai mult imi place de "câie" (mama spune "câine" si Foafoa zice ca il cheama "Boule de gomme"), e o aratare blanoasa, cat mine de mare si care incearca sa se ascunda deindata ce ma vede ca apar pe usa. E prietenul meu.

Pe prietena mea cea mai buna o cheama Doe (mama si papa ii spun insa "Dora"). O invit aproape seara de seara in sufragerie si ea nu vine niciodata singura, isi aduce toti prietenii ei, spre disperarea lui mama si lui papa: pe maimutoiul Babe (unii ii zic Babouche), pe crocodila Bia (unii zic Vera), pe bursucul cu mutra de englez Coti (unii zic Tico), pe taurasul Totoo (Totor) si mai ales pe vulpea furacioasa Besipe (Chipeur). Stiu ca mama si papa n-o prea plac pe Doe, spun ca e enervanta dar eu o ador, ma invata cantecele si ma plimba in jurul lumii.

Ca sa va faceti o idee, uite exemplu de cantecel pe care il cant odata cu Dora:

"u-a-u?
putupuuuu"

Sau altfel spus:

"Où allons nous?
Autour du mooonde"

Daca nu credeti am sa va spun pe loc o poveste despre prietena mea Dora care se cearta cu "pasi" (pasarile):




Alteori mama ma lasa sa ma joc la "cache" (mama zice "calculator") cu "uhu". Imi place sa ma joc, am invatat repede sa manuiesc mouse-ul (cu manuta stanga) si ma descurc singura cu aproape toate joculetele de acolo.

Nu am un ursulet preferat dar il am pe "dodo" de care nu ma despart niciodata. Dodo e un tricou roz care i-a apartinut candava lui mama si cu care dorm de cand eram bebelus. "Dodo" si "totote" ma insotesc peste tot, e o adevarata tragedie daca se intampla sa plecam undeva fara ei.

Mama citeste pe forumuri de discutii despre ce fac alte persoane la varsta mea, adica nici doi ani. Imi spune ca unii stiu sa numere corect, altii cunosc tot alfabetul latin, altii deseneaza peisaje si animale, altii stiu sa foloseasca formulele de politete ("poftiti va rog", "fiti amabil, as dori un biberon cu lapte", "multumesc frumos, la fel si dvs" etc), altii spun poeme...

Eu nu stiu nimic din toate astea. Cand vreau ceva arat cu degetul si strig "ma-ma" pe un ton diferit de "mama", adica persoana care se grabeste sa-mi satisfaca cererea. Nu stiu sa numar dar cand urc treptele spun cateodata "an", "deu", "qat", ca asa am auzit-o eu si pe Doe ca zice.
Spun cateva cuvinte dar nu sunt sigura ca ceilalti le inteleg, mai ales ca, asa cum am mai spus, mama si papa nu sunt nici ei de aceeasi parere cu privire la denumirea unui lucru sau altul. Nu-i nimic, eu ii inteleg perfect pe amandoi chiar daca reciproca nu e intotdeauna valabila.

Iata si alte elemente din vocabularul meu :
chisipa? = "qu'est-ce qui se passe?"
pafo =pantof
tetele=pestele
aonu = avionul
uson = simpson
bato= bateau (vapor), motocicleta, bicicleta
pacapa = alba ca zapada
pocopa = copac
pocopo = porc
pota =hipopotam
maca = rata
apu=vapor
u-sa = où ça
la-ba = là bas
oui = iaurt
caie = carne
câie = câine
bao = balon
cocoa= gaina/cocos
bobe = bobi (cainele)
ovoa = au revoir
us = urs
caonu = camionul

nani = doarme
tati= tataie
cote = elicopter sau gargarita
ame = albina
sasa = tantar
nenea = nenea
ape = lapte
cashi = masina
fufu =furnica
boton =buton
moti = monter (a urca ...pe scaun)


Imi place sa merg la restaurant! Stiu sa ma asez singura la masa si sa comand "Coca"!
Imi place sa calatoresc. O tara noua, un loc nou sau un patut nou nu sunt nu sunt decat ocazii de a descoperi lumea din jur. Mama citeste despre alte mamici care streseaza la gandul deplasarii cu odorul personal, chiar daca e vorba de o calatorie doar de cateva sute de km sau de un sejur organizat. Eu am adunat in primii doi ani mai multe ore de zbor decat mama mea in primii 30. M-am nascut intr-un alt secol, ce pot sa fac?! Am utilizat pana acum aproape toate mijloacele de transport cunoscute, mai putin elicopterul si motocicleta. Cu avionul am zburat prima data cand aveam doar doua luni, am fost in Corsica in vizita la mamaia de acolo. De atunci am fost de multe ori in Romania, la tataie si Aritina, m-am reintors in Corsica (cu vaporul de asta data) si am traversat de doua ori Oceanul Atlantic. Prima oara a fost atunci cand am implinit un an si m-am jucat de-a Robinson Crusoe pe o insula din Caraibe, in Guadeloupe. Anul acesta am calatorit iarasi peste apa mare, mai intai la New York si apoi in Mexic, intr-un orasel din jungla yucateca unde am trait emotiile primului uragan ! De aceea rad in hohote cand mai imi povesteste mama despre mamicile care isi pun intrebarea existentiala daca e bine/sanatos/recomandat etc sa-si duca puiul 10 zile la Mamaia. Eu una ador sa calatoresc si nicaieri nu ma simt mai bine decat in vacanta cu mama si cu papa.

V-as mai vorbi despre filozofia vietii la doi ani, ca nu e atat de simpla pe cat va imaginati, as putea sa va povestesc mult si bine despre aceasta sublima sfera de imanenta absoluta in care ma simt imersata in permanenta si cu care ma straduiesc sa coincid...dar trebuie sa amân pe altadata ca acum ma cheama mama sa-mi schimbe scutecul...

Aniversari

Vivre, c'est vieillir, rien de plus.
Simone de Beauvoir

Octombrie nu-i numai inceput de toamna e si luna aniversarilor. De vreo catva timp insa detest ziua asta de 11, zi in care trebuie sa-mi mai adaug inca un an, ma sperie apropierea ei si de abia astept sa treaca ca sa pot reveni la ganduri mai vesele ... asta e semn clar de imbatranire. Daca as ramane in dispozitia asta depresiva as zice ca un an in plus la varsta inseamna un an in minus la viata dar sa zicem ca de data asta incerc sa fiu optimista.
Ziua din an cand suntem "à la fête" (asta e vorba Dorei din desenul animat al Alexandrei) ar trebui sa fie una vesela, fie si numai pentru ca e o ocazie in care toti cei apropiati iti fac urari si cadouri. Acum ma gandesc ca obiceiul asta de a sarbatori si de a primi urari si cadouri serveste la 'indulcirea pilulei', parca noua varsta pare mai suportabila cand stii ca cei dragi iti sunt alaturi si te sustin moral in "greaua incercare".
Totusi, aniversarile pot fi si utile: pe de-o parte pentru portita catre trecut pe care o intredeschid lasand sa intre amintirile frumoase dar mai ales pentru privirea spre viitor.
Rezolutiile mele pentru anul care urmeaza se reduc la una singura: sa nu ma mai streseze aniversarile. Toti imbatranim, macar sa o facem zambind:)

Tenochtitlan

Cu mai bine de 500 de ani in urma, o legenda azteca prevedea ca Tenochtitlan va deveni cel mai mare si cel mai populat oras din lume. Azi orasul se mai numeste si Ciudad de Mexico si chiar este cel mai mare si cel mai populat oras din lume: are probabil 25 de milioane de locuitori insa, de fapt, nimeni nu stie exact cati. Se spune ca mai mult de jumatate din populatia orasului are sub 20 de ani. Se mai spune ca in fiecare zi sosesc in medie 5000 de nou veniti, provinciali saraci in cautare de o lume mai buna.

Cartiere intregi rasar de pe o zi pe alta, serviciile de urbanism nu pot face decat sa inspecteze locurile din avion ca sa poata avea o harta cat de cat fiabila. Tot in Mexico se afla si cel mai lung bulevard din lume, Insurgentes, care se intinde pe o lungime de 40 km!

Prima impresie care mi-a ramas din Mexico este mirosul. L-am simtit deindata ce am facut primii pasi pe trotuar, o aroma dulceaga si iute in acelasi tip, miros de mirodenii necunoscute si foi de banane prajite, malai copt si fructe exotice putrede, toate la un loc. De atunci n-am mai intalnit nicaieri aroma aceea.

A doua senzatie de care imi amintesc a fost cea de sufocare, dupa cativa pasi respiratia devenise anevoioasa de parca alergasem in cursa cu obstacole. Daca vi se intampla acelasi lucru cand va aflati pentru prima oara pe strazile Mexico-ului, nu va ingrijorati, e normal, orasul se afla la 2300 m altitudine (cam pe la nivelul varfului Omu) si, de parca asta n-ar fi de ajuns, e unul din cele mai poluate locuri din lume. Rare sunt zilele in care soarele straluceste peste cladirile din mexico, nu pentru ca timpul nu i-ar permite, suntem aproape de tropice si sunt cam 200 de zile insorite pe an. Insa norul gros al poluarii face ca locuitorii capitalei sa intrezareasca rar razele soarelui, cerul e mai tot timpul gri, acoperit de un smog dens si sufocant. Se spune ca exista zile cand pasarile se prabusesc din zbor, fulgerate de gazele ce se acumuleaza deasupra orasului.

A treia impresie este sentimentul de insecuritate. Sigur, la asta a contribuit si prejudecata formata din tot ceea ce citisem pana atunci despre potentialele pericole ce pandesc calatorul ratacit prin capitala mexicana. Se spunea ca Mexico are una din cele mai inalte rate de criminalitate, ca e orasul unde au loc cel putin 10 crime pe zi si cam tot atatea rapiri. Vizitatorii sunt sfatuiti si nu se urce niciodata intr-un taxi oprit pe strada, sa nu accepte hrana sau bauturi de la straini, sa nu iasa din cartierele turistice si sa se baricadeze cand se afla in masini si locuinte. Nu stiu daca toate astea sunt exagerari, nu as putea face o asemenea afirmatie bazandu-ma doar pe faptul ca noi n-am patit nimic. Ceea ce stiu sigur insa e atmosfera generala nu contribuie la linistirea acestor temeri, dimpotriva. Cum se lasa seara toate magazinele trag obloane groase si peste ele inchid cateva lacate imense, cred ca niciunde n-am vazut lacate atat de mari. In timpul zilei la intrarea in orice magazin sta postat cate un bodyguard in uniforma si inarmat pana in dinti , de multe ori ezitam chiar sa-i trec prin fata, mitraliera de la brau mai mult ma speria decat sa ma faca sa ma simt in siguranta. Nicaieri in alta regiune a Mexicului nu m-am mai intalnit cu sentimentul asta de insecuritate si nici cu obiceiul obloanelor sau al garzilor armate postae la intrarea in tutungerii sau chioscuri de ziare. De fapt sa spune ca Mexico nu are nimic de a face cu Mexicul, ca pentru a intelege si cunoaste tara trebuie sa parasesti capitala.

Hotelul la care am stat (Hotel Roble) era la doua quadras in spatele pietei centrale, El zocalo. Pentru cine nu stie, fiecare oras mexican are un Zocalo propriu, o piata in centru unde in general sa afla o catedrala. Cuvantul inseamna "soclu" si se pare ca denumirea i se trage de la un soclu a lui Carlos al IVlea care mult timp a ramas fara ...statuie. El Zocalo din Mexico e o intindere imensa, se spune ca e pe locul trei intre cele mai mari piete din lume, dupa Tien An Men si Piata Rosie din Moscova. In fiecare seara, la 18h00 garda nationala vine sa salute drapelul. Aici se afla cladirea Palatului National care se intine pe mai bine de 200m. In stanga se afla catedrala Metropolitana, cea mai mare din America Latina, un pic aplecata din cauza fundatiei, asa cum sunt mai toate cladirile din Mexico. Alaturi de ea, se inalta templul aztec Templo Mayor, ca o revansa tarzie a aztecilor asupra conquistadorilor care crezusera ca distrugand toate monumentele si obiectele aztece vor suprima pentru totdeauna istoria si civilizatia lor.

Ca sa contemplam Mexico de la inaltime ne-am catarat in Torre Latino Americana, in schimbul a 20 de pesos am urcat pana la etajul 42.
Am vazut o intindere imensa de cladiri ce se pierdeau la orizont in smog. Urmasem sfaturile citite pe ici pe colo si ne dusesem la turn cu noaptea in cap in speranta ca vizibilitatea va fi buna si poate vom avea norocul sa intrezarim vulcanul Popocateptl , insa n-a fost sa fie asa. Langa ascensor o placuta multumeste inginerilor pentru priceperea lor: turnul a ramas intact dupa numeroasele cutremure care au zguduit orasul (din care unul de 8,5 grade pe scara Richter!)




Imi dau seama ca mi-au ramas multe de spus despre Mexico desi la inceput nu credeam ca voi reusi sa incropesc 3 randuri. Trebuie sa mai spun si despre cartierul chic Polanco unde pe langa buticurile de lux se afla Muzeul de Antropologie, cel mai mare din lume.




Despre Coyoacan-ul vazut intr-o dupamiaza de duminica, cartierul boem cu strazi pavate si case colorate in bleu si ocru, unde parca ratacesc si azi umbrele lui Frida Kahlo si Diego Rivera si a prietenului lor Trotski.







Despre Zona Rosa, cartierul animat cu restaurante si discoteci unde am nimerit intr-o seara ploioasa si unde am avut impresia ca suntem in alt oras, la ani lumina distanta de Zocalo. ca sa ajungem acolo am traversat in graba si bulevardele cu buildinguri ce imita pe cele ale vecinilor gringo de la nord (Insurgentes si Paseo de la Reforma).


Despre piata Garibaldi, piata mariachilor unde seara se produce o adevarata explozie muzicala. E locul de intalnire a trupelor de Mariachi care asteapta sa fie tocmiti pentru o serenada. In barurile din jur e aceeasi atmosfera de fiesta, mariachii fiind personificarea zgomotoasa a bucuriei de a trai si placerii de a se distra. Insa mariachii nu canta doar pentru ceilalti, canta si pentru ei insisi, pentru a afisa apartenenta la natiunea mexicana , nepasatoare, rebela, sentimentala, vesela.





Mexico... Orasul care se intinde dincolo de orizont si despre care acum ceva vreme Alfonso Reyes putea spune: "Opreste-te calatorule, ai atins regiunea cu aerul cel mai limpede". Astazi suna ca o ironie. Locuitorii orasului, los Chilangos, cei care s-au instalat in metropola "Buscando la vida", spun ca "daca cineva vorbeste urat despre Mexico e cu siguranta un "extranjero" care nu a avut destul timp ca sa se indragosteasca de oras." E adevarat ca in toate celelalte orase mexicane am auzit doar lucruri nu tocmai amabile cu privire la capitala.

Mexico... orasul care impresioneaza chiar daca uneori am ezitat intre admiratie si dezgust, intre uimire si teama.
Asa e Mexico, asa e Mexicul:

"Nu exista pe continentul nostru si poate nici pe planeta o tara atat de profund umana ca Mexicul"
Pablo Neruda

Cartier Coyoacan


Comida Corida = piete de mancare si inghetata mexicana

Strada in cartierul colonial si Palacio de bellas artes