We did it!

Dora exploratoarea! Fetita cu ochii mari si cu capul enorm care exploreaza planeta (si spatiul cosmic!) insotita de o maimuta ridicola incaltata cu cizme rosii. Fetita care nu creste si care ii invata cuvinte englezesti pe copiii naivi de varste pre-scolare. Dora si prietenii ei: Tico bursucul, Vera crocodila si Totor taurasul cu QI negativ, mi-au invadat sufrageria.

O detest.

Alexandra insa o adora, "Doe" e primul cuvant pe care-l spune dimineata. I se lumineaza fata cand o vede pe Dora balansandu-se pe o liana impreuna cu "Babe" maimuta ei vorbitoare. A invatat sa cante si sa danseze ca Dora, a invatat sa vorbeasca ca ea.
Din fericire, exista insa un personaj care face desenul suportabil : Chipeur! Vulpea cu masca de Zorro si cu picioare subtiri care le mai sterpeleste din cand cate ceva Dorei sau prietenilor ei. Alexandrei ii e teama de el da' nu chiar de-adevaratelea, rade stramb cand il zareste, ba chiar il viseaza noaptea, vorbeste cu el prin somn.
Mie imi e simpatic, imi vine sa-l aplaud de fiecare data cand apare si chicoteste infundat.
Astept cu nerabdare episodul in care Chipeur ii va fura maimutei enervante cizmele rosii si o va pocni pe Dora cu ele in cap! Ar fi neseperat de bine daca in acelasi episod i-ar putea casapi si pe trioul formidabil de lacuste care ingana 3 note de mariachi ori de cate ori Dora reuseste vreo isprava noua!
Abia atunci as putea rasufla usurata asa cum face Dora la final: "We did it!"

Incalzirea globala -un balon umflat cu aer cald?

Acum cateva luni am descoperit cateva articole care sustineau ca teza 'incalzirii planetare' nu e decat un bau-bau de manipulat naivii si ca toti cei ce sustin contrariul sunt alarmisti cu scopuri dubioase. Pentru profani ca mine in ale climatologiei argumentele pareau credibile, printre altele se sustinea ca:
- in anii '70, datorita unor ierni mai reci se vehicula teza 'racirii globale' si a unei noi ere glaciale, ideea "incalzirii planetare" ar fi aparut dupa ce s-a constatat ca "racirea" prezisa n-a avut loc- rapoartele publicate de GIEC (Grupul Interguvernamental de Experti in Evolutia Climei sau IPCC ) ar fi trucate in scopul de a ni se ascunde faptul ca astfel de perioade de incalzire urmate de raciri bruste au mai existat pe Terra, unele nu mai departe de evul mediu, fara insa ca acestea sa fie influentate de vreo activitate umana, era vorba doar de ciclurile normale ale activitatii solare combinata cu activitatea vulcanica. In sprijinul acestei ipoteze era adus graficul publicat de institutia mai sus numita in rapoartele din 2001, faimoasa Hockeystick, care ar omite intentionat schimbarile 'naturale' ale climei doar in scopul de a baga lumea in sperieti. Nu intru in amanunte stiintifice, ecuatii, calcul diferential si dispute de culoar academic, pe mine una doar argumentele de mai sus m-au contrariat si m-au determinat sa caut mai multe informatii. Nu, nu voiam sa aflu care dintre tabere (alarmista sau optimista) are dreptate, disputele sunt la un nivel mult prea stiintific ca sa pot eu sa transez, ci despre cine sunt cei ce au intentia sa ne manipuleze si cu ce scop ar vrea ei sa faca treaba asta.
Ecourile acestei dispute au ajuns in Romania, o prietena imi recomanda mai demult cartea Omul si clima (tradusa si in franceza) scrisa de dl istoric Lucian Boia, unele comentarii mai mult sau mai putin avizate au aparut prin cateva ziare, marele om de stiinta MB (?!) stie exact cand va fi sfarsitul lumii si de ce ar fi bine sa scapam de "pisalogii catastrofici" pana atunci.

Marturisesc ca la inceput am fost tentata sa dau crezare taberei 'optimiste' insa pe masura ce am descoperit cine face parte de fapt din "conspiratiaplanetara menitasamainfricosezesismainregimentezepolitic" nu mai sunt asa de sigura de partea cui e dreptatea.

"Catastroficii" cu scopuri manipulatoare ar fi in principal expertii de la institutia numita GIEC (sau IPCC in denumirea ei englezeasca). Despre organizatia asta se pot afla amanunte relativ usor, ca toate institutiile ONU, ea nu e o organizatie de persoane fizice ci de natiuni (la fel ca OMS de exemplu). Nici un individ (si deci nici un cercetator) nu face parte din GIEC, e vorba doar de reprezentanti ai diverselor tari membre care au rolul de a sintetiza cercetarile laboratoarelor din lumea intreaga. Toate tarile ONU fac parte din GIEC (in afara de Vatican desi pe mine m-ar fi interesat pozitia Papei si ai altor religiosi cu privire la schimbarile climei, hehe) si pana acum toate rapoartele GIEC au fost aprobate in unanimitate (inclusiv de USA si Arabia Saudita).
Publicatiile oficiale ale GIEC sunt o sinteza a cunostintelor stiintifice acumulate in toate colturile lumii, e vorba deci de mii de articole stiintifice scrise de tot atatia oameni de stiinta. Ele contin si punctele care au intrunit consensul si cele care sunt inca sub semnul intrebarii. Aceste rapoarte fac obiectul unor lungi dezbateri intre experti, adica intre cei care sunt singurii in masura sa judece daca o incertitudine formulata jeneaza sau nu concluzia generala.
Mai mult, expertizele GIEC sunt deschise oricarui cercetator care doreste sa faca observatii critice.
Toate astea mie personal nu mi-au facut impresia unui loc unde se urzeste un complot planetar.

Nu pot sa spun ca am ajuns la o concluzie definitiva, insa am reusit sa-mi dau seama ca pe mine, ca 'simplu cetatean', ma intereseaza exclusiv raspunsul (Da sau Nu) la aceasta intrebare:

- este adevarat ca activitatea umana asa cum se desfasoara ea azi poate produce un dezechilibru climatic cu potential periculos pentru omenire?

Din cate am inteles, asta sustin faimosii "pisalogi catastrofici". Ca e vorba de incalzire sau racire planetara, dezastre, uragane, apocalipse biblice nici nu ma mai intereseaza si nici nu dispun de suficiente cunostinte ca sa judec.

Daca raspunsul este "nu", asa cum sustine Boia, Yves Lenoir (ecologist "dizident", autorul cartii Climat de panique )si inca vreo cativa 'optimisti', sunt gata sa-i cred, doar ca am o mica problema cu teoria asta prin care toti cercetatorii 'alarmisti' aflati prin toate colturile lumii, la institutii diferite, in domenii diferite, publica rezultate mincinoase doar ca sa obtina credite sau (mai rau!) din convingeri marxisto-maoiste, uite asa, ca sa mai saboteze putin economia liberala. Dintre miile de cercetatori din toata lumea doar Lenoir, Lomborg, Abdussamatov, Boia si inca vreo cativa au curajul sa ne spuna adevarul. Chiar asa sa fie?
Initial ideea mi s-a parut interesanta insa, totusi, ulterior am inceput sa am unele dubii in ceea ce priveste existenta unei conspiratii planetare ecologiste care controleaza cercetarea stiintifica si mass-media din toate tarile membre ONU impunand publicarea de articole 'catastrofiste' in scopul manipularii ideologice a miliardelor de locuitori ai planetei.

Recunosc insa ca eu devin sceptica atunci cand e vorba de comploturi planetare, constiinte colective si alte fenomene paranormale, ecologiste sau anti-ecologiste. Prin urmare ipotezele anti-catastrofistilor nu m-au convins deocamdata sa le cumpar cartile, astept cu interes si alte motivatii ale 'minciunii planetare' decat obtinerea de credite pe exagerari si manipularea rezultatelor cercetarilor pe baza de convingeri marxisto-leniniste ale oamenilor de stiinta de pe toate meridianele.

Daca raspunsul la intrebarea de mai sus este totusi "da", atunci inseamna ca avem o problema de natura ecologica care ar trebui (poate) luata in serios, fie chiar si ca o probabilitate.
E adevarat ca unii incearca s-o recupereze si s-o foloseasca (pe ea, problema existenta) in scopul de a mai face niste bani sau de a castiga capital politic, insa asta e altceva, nici macar nu e o noutate si nu cred ca asta surprinde pe careva. Si nici nu mi se pare ca in ultima vreme ca s-a repezit planeta sa voteze cu "ideologia" partidelor verzi ... cu sau fara carti si articole care sa ne deschida ochii asupra pericolului "inregimentarii".
Pana la urma m-am gandit ca daca cercetatorii s-au vandut atat de usor si ne-au mintit pentru bani iar noi ne-am apucat degeaba sa reciclam hartia si sa cautam noi surse de energie, n-am pierdut mare lucru. Dar daca au dreptate ? Atunci s-ar putea sa fie prea tarziu daca vom actiona de abia in momentul cand probabilitatile vor deveni certitudini.

Si daca viata se datoreaza doar hazardului?

Mie mi se pare o evidenta insa nu pentru toti e astfel. Numarul din august al revistei Science et vie contine o serie de articole care trateaza subiectul limpede si pe intelesul tuturor. Sunt oare mai avantajati cei ce nu accepta ideea ca viata e opera "hazardului", sfarsitul e mai usor de acceptat pentru ei? Chiar daca ar fi asa, se pare ca nu avem de ales. Boris Cyrulnik, psihiatru etolog, (autorul cartii "Din carne si suflet") spune in interviul acordat S&V (pg 60) ca suntem programati inca din copilarie sa acceptam sau nu ideea ca suntem fructul aleatorului biologic.
Dovezile stiintifice care demonstreaza ca 'hazardul' e cel ce guverneaza lumea vie au inceput sa apara inca de acum 150 de ani si continua sa se acumuleze. Cu toate acestea ideea de hazard e respinsa de multi pur si simplu pentru ca ii sperie pe cei ce in copilarie nu au putut sa-si construiasca o baza de securitate. Ei au nevoie sa controleze cat mai multe lucruri caci totul le provoaca teama.
Boris Cyrulnik vorbeste despre axa stabilita de psihosociologi, de o parte a ei se afla persoanele care au un "locus de control intern", de cealalta cei cu un "locus de control extern". Sau mai simplu, exista oameni care au tendinta de a se crede stapanii propriei dezvoltari si care se cred capabili de a gestiona propriul viitor si altii are cred ca o forta exterioara e responsabila de prezenta noastra, ca exista un mare arhitect (divin de preferinta) care ne guverneaza vietile.

Aceia dintre noi care exploreaza lumea, inventeaza tehnologii, au idei noi sunt cei ce se simt autori, actorii propriei vieti. Ceilalti sunt aceia carora le place sa e simta protejati de ordinea bine stablita a lucrurilor: viata le este deja trasata, stiu unde e binele si unde e raul, stiu ce trebuie si ce nu trebuie sa faca. Astfel se simt in securitate. Cei din prima categorie considera ca in fiecare din noi exista o parte de libertate in timp ce ceilalti isi gasesc placerea intr-o forma de supunere securizanta. Cand aceste doua conceptii se intalnesc, conflictul apare la nivel de sentimente si de aceea nici un argument rational nu-l poate stinge.

Cei care nu accepta teoria evolutiei se tem de aceasta libertate iar B.Cyrulnik ne explica de ce dialogul este imposibil pe terenul ratiunii. Aceste persoane au nevoie sa se supuna unei ordini care ii depaseste. A reusi sa convingi o astfel de persoana ca in natura nu exista intentie echivaleaza cu a o imbolnavi.

Ce este de fapt 'hazardul' de care unii se tem atat?

Daca glastra cu muscate s-a prabusit in capul unui anumit trecator si nu al celui de langa el se datoreaza celui mai pur hazard... Si totusi, intrebati meteorologul de la cotul strazii. Va va explica stiintific ca, datorita presiunii atmosferice, directiei vantului si topografiei locului, pala de vant ce a provocat accidentul era perfect previzibila. Un fizician va adauga ca inaltimea centrului de greutate al glastrei asezata pe un pervaz inclinat facea caderea ei inevitabila. Daca un martor atent ar fi calculat directia, lungimea si frecventa pasilor diversilor trecatori prezenti in zona unde intensificarea vantului s-ar fi anuntat, toti ar fi fost de acord cu faptul ca nu era prea greu de pariat asupra carui cap se va abate nenorocirea.

Aceasta fabula ne ofera cel putin 2 invataminte:
- adesea hazardul este o denumire pe care o folosim pentru a ne disimula ignoranta
- nu trebuie sa avem incredere in glastrele cu muscate intr-o zi care in se anunta intensificari de vant

Fara hazard n-ar exista viata

Cand ne uitam in oglinda si in jurul nostru e greu sa credem ca totul e rezultatul hazardului. Si totusi stiinta, pentru ca e rationala si se bazeaza doar pe fapte ferindu-se de orice consideratii metafizice sau superstitioase, are multe de spus asupra acestor delicate intrebari.

Primul punct fundamental: daca hazardul n-ar fi existat, viata pe care o cunoastem cu totii nu ar fi existat nici ea caci nu exista alte procese naturale spontane care sa dea nastere la diversitate. Si fara diversitate n-ar exista viata, omogenitatea unei populatii echivaleaza cu moartea ei fiindca ceea ce ucide un individ ii va ucide pe toti pana la unul.
Articolul ne prezinta exemplul fecundarii ovulului de catre un spermatozoid. Exista o sansa la cateva sute de milioane sa fim NOI, daca un alt speramtozoid ar fi fost castigatorul cursei nu am mai fi azi in fata ecranului ca s-o aflam.

Al doilea punct fundamental este acela ca hazardul are responabilitatea protejarii corpului nostru. Celulele umane sufera in permanenta mutatii aleatorii insa ADN-ul anticorpilor sufera mutatii de 1 milion de ori mai rapid decat genele altor celule. Datorita acestui fapt nu este neaparat nevoie sa fi fost expusi unui microb pentru a dispune de mijloace de recunoastere a lui: anticorpii sunt atat de variati ca se va gasi intotdeauna unul care sa detecteze intrusul.
Hazardul este de fapt asigurarea noastra de viata, ca asta place sau nu unora.

Succesul hazardului surprins in direct

Da,da, acum este observabil. Biologii au fost totdeauna frustrati de incapacitatea de a reconstitui parcursul evolutiv unei fiinte vii de la aparitia ei pe pamant, de a nu putea asista in direct la mutatiile sale. Azi nu mai tine de domeniul fantasticului, posibilitatile informaticii de azi ofera solutia: programele de evolutie virtuala.
Aceste programe sunt capabile sa produca rezultate total imprevizibile si sa creeze fiinte virtuale dotate de gene si functii fiziologice : posibilitatea de a se deplasa, hrani, comunica, reproduce.

Viata lor e arbitrata de catre hazard in ceea ce priveste hrana si mutatia genelor. Prima experienta a dat rezultate incredibile. Dintre mii de populatii virtuale, eficacitatea unui grup de indivizi in a-si gasi hrana intr-o situatie data depinde de aparitia unei mutatii specifice in genele lor.
Mai mult, cercetatorii au constatat ca talia genomului unor grupe de indivizi virtuali care au evoluat aleator independent unii de altii a suferit schimbari asemanatoare. O surpriza pentru echipele de cercetatori care au comparat genomul obtinut prin evolutie artificiala cu genomul bacteriilor si au descoperit ca.. au structuri similare!

O alta experienta foloseste roboti virtuali care au de ales intre hrana datatoare de energie si otrava consumatoare a aceleiasi energii. Incluzand mutatiile aleatoare si selectia naturala (robotii otraviti dispar) s-a constatat ca robotii virtuali cu genom inrudit coopereaza unii cu altii pentru a repartiza energia in mod echitabil si asta in mai putin de 500 de generatii! Comunicarea apare astfel sub ochii nostri caci confera un avantaj evolutiv.

Aceste experiente ne aduc dovada ca hazardul e motorul creatiei. O adevarata lectie de umilitate pentru specia umana careia pana acum hazardul i-a oferit sansa ei.

Creationistii spun Nu hazardului

Articolul incepe cu o descriere a Muzeului Creatiei ce tocmai si-a deschis portile in Kentucky, USA si unde putem admira velociraptorii plimbandu-se in gradinile raiului alaturi de Adam si Eva, dinozaurii imbarcându-se pe arca lui Noe...
15000 m2 si o investitie de 27 de milioane de dolari cu scopul de a ne arata ca "lumea a fost creata in 7 zile si ca Darwin e un impostor".
Sigur, putem surade in fata unei asemenea industrii care tine mai mult de parc de distractii tip Disneyland decat de muzeu. Numai ca directorul acestui loc e un fost profesor de stiinte naturale si isi prezinta asezamantul ca fiind "produsul cercetarii stiintifice".
Hazardul si selectia naturala nu au dreptul de a fi citate, tinta finala a acestor IDers (adeptii Inteligent Desingului) este Charles Darwin si teoria evolutiei, cea care explica inca de acum 150 de ani istoria naturala fara sa recurga la nici o forta supranaturala.
De ce acesti neo-creationisti se incapataneaza sa-l contrazica? Numai ei stiu (si Boris Cyrulnik, vezi mai sus). Ceea ce este sigur pana acum este ca acesti pseudo-stiintiifici n-au propus nici un protocol stiintific prin care sa demonstreze interventia vreunei 'inteligente superioare'.

Pentru a-si sustine aberatiile fac apel la astrofizica incercand sa reinvie ideea astrofizicianului Brandon Carter conform careia Universul este asa cum este pentru ca omul e prezent ca sa-l observe... Idee indrazneata dar la fel de nedemonstrabila caci ar fi necesara comparatia cu alte universuri pentru a-i testa pertinenta.

Insa toate acestea nu reprezinta decat angoasa umana in fata hazardului.

"Hazardul ii socheaza pe cei care au o viziune finalista caci evolutia n-are nici un proiect. Acest fapt ridica unele intrebari existentiale.. insa nu e treaba stiintei a raspunda la ele."

La tataie

"Cand esti trist, trist de tot , iti vine sa dormi. Iti vine sa-ti pui capul pe umarul cuiva care te iubeste si sa dormi. Dar cand te trezesti? Iar esti trist si nu mai poti sa dormi din nou..."

Aca (Alexandra) a fost singura careia i-a placut calatoria noastra trista si neprevazuta. La nici doi ani, zborul cu avionul i-a devenit obisnuinta, un pat strain sau o figura noua nu sunt decat alte ocazii de a descoperi lumea din jur. Dar cel mai mult ii plac animalele, ii provoaca o oarecare teama si in acelasi timp o fascineaza. La tataie a re-descoperit "cocoa" (cocos) si "maca, maca". I-a adoptat pe cele 3 "pisipe" (pisicute) cu ochi abia mijiti si s-a lasat linsa din cap pana in picioare de Bobe, catelul. S-a umplut de praf si s-a balacit in ligheanul gainilor. A mancat struguri direct din vie si a ciugulit mere din pom. Atatea bucurii simple si care noua ne transmit un parfum de altadata.
Asta e cea mai sigura garantie ca totusi "sfarsitul nu-i aici", ca viata continua, altfel si cu altii dar pastrand o particica din cei ce nu mai sunt.

Ea,

Era vesela si buna. Ii placeau comediile vechi, radea cu lacrimi la Stan si Bran. Era sociabila si generoasa. Ii placea ciocolata amaruie si adora sa faca prajituri. Era prietenoasa si deschisa spre oameni. Ii placea sa citeasca si sa inteleaga.

Imi placea sa ma legene si sa-mi spuna povesti...

Azi ii invidiez pe cei ce cred ca dincolo este ceva. Pe cei ce cred ca sfarsitul nu-i aici. Macar lor le ramane speranta.

New York, New York (V)

"Vom face altul pe mal in jos/Altul mai mare si mai frumos..."

"Fanatismul religios s-a nascut in momentul in care primul imbecil a intalnit primul ipocrit", ca sa-l parafrazez pe Voltaire. Niciodata in ultimul secol sintagma nu a fost mai adevarata ca in cazul teroristilor islamisti care au provocat tragedia de la 11 septembrie 2001.
La sase ani dupa atentatele islamiste care au facut aproape 3000 e victime, 80 % din americani considera acest eveniment ca fiind cel mai semnificativ din viata lor. New Yorkul a fost ranit, amputat de simbolurile sale, imaginile transmise atunci au marcat umanitatea, fiecare dintre noi isi aminteste ce facea in ziua aceea, in momentul acela in care s-au intrerupt toate programele la tv.

Dupa 6 ani insa New Yorkul renaste, parca mai decis ca oricand sa nu se lase doborat de spectrele terorii. Statia de metrou de la Ground zero si-a deschis iarasi portile iar constructia turnului libertatii a inceput deja: Freedom Tower va fi inca si mai inalt decat gemenii.

La Ground zero am ajuns cu metroul. Pe harta parea simplu, ne urcam in linia albastra de la Penn station si coboram direct la WTC, atata tot. Odata in strada insa am constatat ca sunt cel putin 3 sau 4 intrari de metrou care, desi poarta acelasi nume, nu duc in aceeasi statie si nici macar la aceeasi linie de metrou. Dupa ce am facut vreo trei incursiuni in subteran (cu carucior cu tot) am gasit in sfarsit statia cea buna si am reusit sa nu gresim directia. Desi nu-s decat cateva statii de mers, facem mai bine de jumate de ora. Cand ajungem in sfarsit la destinatie constatam ca nu putem sa iesim cu caruciorul drept pentru care ramanem cam descumpaniti pe peron. Politistii de serviciu ne fac semn sa iesim pe poarta pe care scria cu rosu "interzis", o deschidem, alarmele incep sa tiuie din toate directiile insa politistii ne indeamna sa continuam. "Paradoxal", iarasi imi amintesc de facilitatile pentru copii si carucioare pe care ar fi trebuit sa le gasim aici, mai ales ca n-a fost singura data cand am patit-o.

Ground zero este un imens santier. De jur imprejurul lui, pe panouri verzi sunt scrise cu alb numele victimelor atentatului. Cine vrea sa vada ce se intampla pe santier o poate face, in plasa de sarma ce il inconjoara sunt ferestruici din loc in loc, plasate la un stat de om. Gaselnita asta cu ferestruicile in panourile ce inconjoara un santier am remarcat-o peste tot, oriunde era o constructie in lucru in New York. Am gasit ca obiceiul e amuzant si totodata e un gest de amabilitate din partea celor ce muncesc acolo, sa se gandeasca la satisfacerea curiozitatii trecatorului. Sau poate o avea alte utilizari? Se pare ca obiceiul e vechi, si Radu Tudoran vorbea in cartea lui despre ferestruicile santierelor americane, ba chiar el sustine ca a vazut unele plasate jos, la inaltimea cateilor, sa poata privi si ei impreuna cu stapanii.

Daca vizita Ground zero, locul unde se inaltau turnurile gemene e impresionanta , cea a bisericutei alaturate, Saint Paul's Chapel, e inca si mai mult, cu memorialele construite din jucarii de plus, poze si mesaje din toate colturile lumii, o uniforma de pompier ce pastreaza urmele prafului de atunci, o banca alba unde se mai vad inca dârele de fum lasate de echipele de salvare ce veneau aici sa se odihneasca.




O luam in sus pe Broadway, azi e ultima zi de NY si ne-am propus sa facem (prea) multe. Printre altele vrem sa intram si in magazine, nu putem parasi America fara ceva 'made in USA' in sacosa. Magazinele sunt si ele imense dar deja ne-am obisnuit cu dimensiunile americane si nu ne mai mira.. doar ma descurajeaza sa-mi caut blugii "originali" ideali intr-o hala de un hectar unde se afla mii de astfel de obiecte vestimentare. Ceea ce ne surprinde insa e aerul conditionat, peste tot e reglat la maxim in asa fel ca dupa toropeala de afara intrarea intr-un magazin are asupra noastra efectul unei galeti cu gheata primite in plina figura. Cu atat mai bine, inseamna ca nu zabovim prea mult acolo.


Alexandra vrea gumari colorati. De fapt mai putin ea si mai mult noi. Inca din prima zi pe strazile New Yorkului i-am remarcat, adulti si copii purtau acelasi gen de incaltaminte, un soi de saboti de guma, de parca toti tocmai terminasera de sapat in vie. Cei pentru adulti mi s-au parut oribili insa cei pentru copii erau haiosi asa ca ne gandim sa-i luam si Alexandrei. Am aflat mai tarziu ca e noua moda prin mai toate tarile, numai la Paris nu ajunsesera inca. La intoarcere am aflat ca ajunsesera si aici insa nu au avut mare succes la public. Ii inteleg perfect pe francezi, stiam de fapt ca ei au o anumita idee despre notiunea de eleganta, idee care e oarecum diferita de cea a anglofonilor.

Continuare

New York, New York (IV)

Poate ca ar fi trebuit sa incep povestea escalei newyorkeze cu ea, cu Lady Liberty, zeita americana, simbolul democratiei si primul semn de bunvenit adresat miilor de imigranti pe taramul fagaduintei. Asa visam in adolescenta, sa ajung la New York pe mare, n-a fost sa fie si cred ca astazi nimeni nu mai ajunge astfel.
Simbolul Americii, statuia Libertatii, nu mai e poarta de intrare in lumea noua, turistii o vad dupa ce deja au descoperit buildingurile si strazile orasului iar newyorkezii o zaresc probabil foarte rar.
Miss Liberty, pe numele ei intreg"Liberty Enlightening the World", e ea insasi o emigranta sosita tocmai din Franta cu ocazia centenarului aliantei dintre cele doua popoare in razboiul de independenta. Se zice ca autorul ei, sculptorul Auguste Bartholdi, s-a inspirat din Colosul din Rhodos si ca ar fi folosit ca model pentru chipul libertatii figura propriei mame...hmmm, azi s-ar spune despre el ca are complexe nerezolvate. Interiorul statuii e construit de Gustave Eiffel, pe undeva Miss Liberty e sora batranei doamne pariziene, la Tour Eiffel. Desi flacara ei nu mai lumineaza demult primii pasi ai emigrantilor veniti in cautarea unei lumi mai bune, inscriptia de la baza ei si-a pastrat toata forta simbolica:
Give me your tired, your poor,
Your huddled masses yearning to breathe free,
The wretched refuse of your teeming shore.
Send these, the homeless, tempest-tost, to me,
I lift my lamp beside the golden door !

N-am pus piciorul pe Liberty Island, insula statuii si nici pe cea alaturata, Ellis Island, acolo unde in secolul trecut se afla centrul de triere al celor ce veneau sa-si incerce norocul in lumea noua. Ceea ce am citit despre asta este insa impresionant si data viitoare va fi un pasaj obligatoriu. Se zice ca pe acolo au trecut cateva milioane de emigranti si ca 40% din populatia actuala a Americii are cel putin o ruda sau un stramos care a debarcat pe insula. Astazi oricine poate cauta pe site-ul Ellis Island numele unei rude sau al unui cunoscut care a trecut pe acolo, se pot consulta documentele manuscrise ale registrelor de bord, ba chiar se poate vedea si poza transatlanticului. Pentru unii taramul fagaduintei nu era asa cum se asteptau, muzeul imigratiei adaposteste printre altele si marturiile lor: "Cand am sosit in America credeam ca strazile sunt pavate cu aur. Mi-am dat repede seama ca nu e adevarat, nu numai ca strazile nu sunt pavate deloc dar, in plus, eu sunt cel ce trebuie s-o fac"

N-am debarcat pe Liberty Island insa asta nu inseamna ca n-am admirat-o pe Miss Liberty in toata splendoarea unui apus de soare de august. Pentru asta nu e nevoie decat de timp in rest spectacolul e gratis, a fost de ajuns sa ne imbarcam pe ferry-ul ce leaga Manhattan de Staten Island. Traversarea e gratuita, dureaza 25 de minute si ofera un spectacol de neuitat. Cu putina imaginatie ne putem crede la inceput de secol, ferry-ul e un transatlantic iar noi suntem europeni veniti cu sacul de sperante spre lumea cea noua. La intoarcere, cireasa de pe tort este vederea ce o ofera Skyline pe inserate.



Incepusem aceasta a doua zi newyorkeza tot in double-decker, de data asta spre Downtown. E duminica si la statia din Times Square s-a format o imensa coada de turisti ce asteapta sa-si ia locul pe"decker"ul de sus. Ne gandim ca o sa asteptam cel putin doua ore sa ne vina randul, n-a fost asa, in mai putin de 10 minute eram cocotati si noi in autobuzul nostru, pe principiul 'daca ceva e eficient in America atunci nu poate fi decat super eficient".
De data asta ghidul e o femeie ce pare destul de plictisita de ceea ce face, se multumeste sa enumere obiectivele pe unde trecem prin urmare n-o mai ascult.
Traversam iarasi Greenwich village, agitatia serii a disparut, e duminica dimineata, e liniste si stradutele sunt pustii, terasele sunt inchise, lumea abia incepe sa se trezeasca pentru 'brunch'. Cand ajungem in Lower Manhattan, in zona Ground zero, acolo unde altadata se intaltau turnurile gemene, aproape toata lumea coboara. Noi hotaram sa mai continuam o vreme, trecem pe sub podul Brooklyn, o cotim prin fata South Street Seaport, apoi parasim si noi autotbuzul in apropiere de East Village. Cartierul e pitoresc, cu case mici si stradute linistite, terase si magazine. Parca suntem la ani lumina de Broadway si de zgomotosul 7th avenue desi ne despart doar cateva blockuri.

Istoria East Village e zbuciumata, locurile au cunoscut valuri succesive de emigranti si nu numai. La inceputul sec XIX au fost irlandezii si nemtii apoi au venit evreii, la un moment dat cartierul adapostea peste 300 de sinagogi. Mai tarziu au venit ucrainienii si europenii din est, apoi italienii si in sfarsit portoricanii. La toata amestecatura asta etnica s-au adaugat cantaretii de jazz, artistii de tot felul, scriitorii, iar mai tarziu, in anii 60, East Village a fost cartierul ales de hippies, urmati la randul lor de punkisti. Cu toata viata agitata a locului, unele librarii si magazine au ramas neschimbate de aproape un secol.

Cautam un loc unde sa mancam dar mai intai trebuie sa ne ocupam un pic de Alexandra. Una din prejudecatile cu care am aterizat la New York a fost aceea ca societatea americana e mult mai grijulie fata de copii decat societatile europene, auzisem ca pretutindeni vom gasi masute de schimbat, locuri pentru carucior, lapte special sau mancare de copii. Insa lucrurile nu stau chiar asa, masute de schimbat n-am gasit decat intr-un singur loc, in portul une ne-am imbarcat pe ferryul pentru Staten Island , despre mancarea de bebe si lapte nici nu mai vreau sa-mi amintesc, dupa indelungi cautari in cateva supermarketuri am reusit sa gasim niste cutiute cu mancare pentru copii, oferta era insa ridicol de saraca in comparatie cu ceea ce se gaseste in Franta, unde pe rafturi intregi mancarea de bebelusi e sortata pe varste si pe gusturi, iar felurile de mancare uneori rivalizeaza cu menurile marilor sefi bucatari.

Ne oprim la Vesleka, un restaurant cu specific ukrainian; restaurantul e plin, multi par obisnuiti ai locului, probabil newyorkezi ce vin aici pentru brunchul duminical. Comandam "pirogi" si ni se aduc un fel de ... sarmale! Nu-s rele, pana si Alexandra pare sa le aprecieze dar noi ne amuzam la ideea ca felul asta de mancare atat de specific Europei de Est e aici preparat cu grija de cativa bucatari...mexicani!
Dupa masa Alex isi incepe siesta in carucior iar noi ne aventuram de abia de acum, pentru prima oara, la descoperirea New Yorkului prin propriile mijloace. Mergem pe jos pana la Beth Israel Hospital, nu e un colt turistic al orasului, dealtfel cred ca suntem singurii 'straini' prin zona, dar vrem sa vedem casa unde a locuit Dvorak. Am vazut doar o placuta pe o cladire si o statuie in Stuyvesant Square insa plimbarea a fost agreabila, am trecut prin parcurile unde se incalzeau la soare cativa "riverani", am pasit pe strazi aproape pustii, o raritate in tumultul newyorkez.


Distantele nu mai par atat de mari pe cat le percepusem in prima zi, probabil incepem sa ne obisnuim. Pe nesimtite, tot impingand de carucior sub soarele de august, am ajuns in Greenwich Village, cartierul boem, cu case mici si gradini inverzite, unde si strazile o iau razna, nu mai respecta regula perpendicularitatii, devin curbe si oblice, de fapt urmeaza limitele fermelor de altadata. Cartierul se intinde in jurul Washington square park, locul de intalnire al newyorkezilor, al turistilor, al artistilor de strada, al plimbatorilor de patrupede dar si al veveritelor atat de blande ca aproape le poti atinge cu mana.
In centrul parcului tasneste o fantana arteziana, pentru ca e foarte cald, copii si adulti se balacesc sau doar se lasa mangaiati de stropii racoritori. In fata ei se inalta Washington Arch, un fel de miniatura de arc de triumf construit in cinstea centenarului presedintelui american.
Ne bucuram de atmosfera linistita si nu vreau sa ma gandesc prea mult la istoria parcului, la faptul ca la inceput a fost un cimitir al indigenilor iar apoi un loc de executie prin spanzuratoare (sa fie oare vorba de aceeasi copaci?) Mai bine ma gandesc doar la faptul ca aici s-a auzit pentru prima oara vocea lui Bob Dylan.
In jurul parcului se incruciseaza stradutele Greenwich village, cu casele stil "greek revival" , buticuri, anticariate, bacanii italienesti si terase. Greenwich village e un adevarat oras in alt oras iar atmosfera lui boema se pare ca a sedus multe celebritati, aici a locuit Mark Twain iar astazi aici locuiesc Richard Gere sau Kathleen Turner. Si aici preturile chiriilor si ale apartamentelor se pare ca sunt exorbitante, de altfel, ma intreb daca o exista vreun loc in Manhattan unde chiriile sa fie altfel...


Cand se lasa seara suntem deja in cartierul "nostru" pe 7th Avenue, langa Pennsylvania Station. Pentru prima oara admiram cu adevarat luminile New Yorkului caci aproape am invins decalajul orar si nu mai suntem nevoiti sa ne culcam odata cu gainile. Reclamele defileaza din toate partile, Alexandra e incantata de literele luminoase ce se preling pe ziduri si pe trotuare, forfota strazii nu se domoleste aproape deloc. La asta contribuie desigur si faptul ca magazinele sunt deschise pana seara tarziu, majoritatea inchid la 23h, unele fac o exceptie duminica si inchid "doar" la 21h00. Pana acum n-am intrat in nici un magazin, am aruncat doar priviri din strada, lasam a"shoppingul" pentru ultima zi.

Continuare

Skyline vazuta de pe Hudson river



East village


Washington square



Greenwhich village




7th avenue by night