mercredi 7 novembre 2007

A 12-a dimensiune

Pe forumuri de discutii se dezbate posibilitatea vietii dupa moarte. Printre banalitati ucigatoare si discursuri religioase se mai strecoara si cate o intrebare "existentiala": oare daca nu vedem inseamna ca nu exista? In sprijinul acestei 'dileme' e adusa metafora cu foaia de hartie si cu morcovul (am mai vazut-o in varianta cu marul sau alta leguma, in functie de preferintele autorului), ceva de genul asta:

ideea de a exista intr-o lume pur bidimensionala adica sa fie ce vor ei un triunghi sau un patrat sau ce doresc care-si duc existenta intr-un plan si vine un morcov care se apropie de plan apoi il atinge il traverseaza si intrebarile erau:
1. Ce credeti ca va vedea fiecare dintre voi in legatura cu morcovul?
2. Dat fiind faptul ca tot ceea ce puteti percepe este doar ceva bidimensional inseamna ca acel morcov nu exista sau mai exact exista doar ca si forma (suprafata) bidimensionala? Acum gandind tridimensional probabil veti zambi pentru ca inevitabil voi intreba ce credeti ca nu mai exista a patra a cincea a n-a dimensiune? Pentru banalul motiv ca suntem construiti pt un spatiu (geometric discutand) tridimensional? Sau daca nu vedem inseamna ca nu exista? Sau daca nu avem experienta inseamna ca nu exista? Sau daca nu stim inseamna ca nu vom sti?
Undeva am citit ca povestioara i-ar apartine lui Carl Sagan (n-am reusit sa aflu daca e adevarat) care incerca sa explice pe intelesul tuturor existenta altor dimensiuni, insa ea e utilizata de religiosi pentru a ne transmite ideea ca 'orice e posibil'

Exista insa doua mari erori in aceasta 'metafora'. Prima e de ordin stiintific, la intrebarea no 1, ce "credem" ca vom vedea in legatura cu leguma tridimensionala, raspunsul este simplu: nu trebuie sa "credem" nimic, e de ajuns sa ne interesam despre ce zice stiinta in legatura ca existenta altor dimensiuni.
Fizicienii au presupus demult existenta altor dimensiuni si chiar daca pentru omul de rand sunt imposibil de imaginat, stiintificii le-au introdus in calcule si le-au utilizat la elaborarea unor teorii. Una din acestea este "teoria superstringurilor " care presupune ca exista 11 dimensiuni, (de fapt, 10 dimensiuni + timp) si, mai mult, presupune existenta unor universuri paralele, cu alte constante. Scopul declarat al teoriei superstringurilor este acela de a unifica mecanica cuantica cu teoria relativitatii generale (adica, mai pe intelesul nostru legile care se aplica spatiului 'infinit de mic' cu cele aplicabile universului "infinit de mare"). Deocamdata aceasta teorie e la nivel de speculatie (desi riguros stiintifica) deoarce ipotezele de la care pleaca nu au putut( inca ) sa fie verificate. Insa cand aceasta teorie va fi validata si se va dovedi adevarata acest fapt va reprezenta una din cele mai mari reusite ale mintii omenesti. E posibil ca acest eveniment sa nici nu fie chiar atat de indepartat, unii stiintifici si-au pus mari sperante in acceleratorul de particule LHC care va fi pus in functiune in 2008 si despre care se spune ca va creste sansele validarii teoriei superstringurilor.
Articole interesante la subiect:
- articol in romana
- New York Times despre superstringuri si "intelligent design".

Faptul ca exista o controversa stiintifica in ceea ce priveste corzile vibrante nu ne impiedica sa admiram modelele stiintifice propuse pentru a sugera "ce vedem" dintr-o alta dimensiune (vezi imaginile de mai sus), prin urmare intrebarea nr 1 isi gaseste usor raspuns fara sa apelam la supranatural..

O a doua eroare este una de logica: utilizatorul povestioarei vrea sa ne faca sa acceptam existenta unei divinitati doar pe baza indoielilor, "daca nu se vede nu inseamna ca nu exista". Insa indoiala se poate aplica la orice, de ce sa ne oprim numai asupra unui personaj? Tot la fel am putea si sa presupunem ca daca nimeni nu l-a vazut pe Mos Craciun, nu inseamna ca nu exista. Sau daca nu l-am intalnit pe Mickey Mouse asta nu inseamna ca, intr-o alta dimensiune, nu exista soareci vorbitori care canta la pian. Exemplele pot continua, admitem astfel ca "e posibil" ca "intr-o alta dimensiune" sa existe si strumfi portocalii, si cai verzi si omul paianjen si Darth Vador. De ce nu?


Pentru cei curiosi sa afle raspunsurile date de stiinte la alte asemenea intrebari 'existentiale', in revista Science et Avenir din luna noiembrie 60 de savanti raspund intrebarilor despre viitor.
Despre viitorul Universului :
  • Big-Bangul a avut loc?
  • Va ajunge omul pe marte?
  • Exista mai multe universuri?
  • Suntem singuri in Univers?
  • Terra va inceta sa se roteasca?

Despre viitorul plantei:
  1. Cum va arata Terra mâine?
  2. Continentele se vor lipi?
  3. Planeta va suporta 9 miliarde de oameni?
  4. Pestele are viitor?
  5. Campul magnetic se va inversa?
  6. A sosit sfarsitul marilor primate?
Despre viitorul omului :
  • Cum va arata creierul omului de maine?
  • La ce foloseste moartea? (paradoxal dar la.... supravietuire! din punct de vedere evolutionist moartea exista pentru ca ea nu reprezinta un dezavantaj selectiv insa lucrurile nu sunt chiar atat de simple. La nivel celular destinul oscileaza constant intre imortalitatea celulelor si consecinta ei tragica: cancerul sau cealalta varianta, adica imbatranirea. Mecanismele de imbatranire celulara au fost deci selectionate ca sisteme de aparare anti-cancer, prin urmare senectutea ne apara de ...moarte)
  • Cine era Luca?
  • In curand vom fi toti metisi?
  • Dragostea ne face inteligenti?
  • Cand vom putea comanda bebelusii?
  • Constiinta poate fi vizibila?
  • Avem liber arbitru?

Despre viitorul...viitorului:
  • Poate disparea stiinta?
  • Vidul este chiar vid?
  • Bosonul lui Higgs (despre acceleratorul de pricule LHD despre care spuneam mai sus)
  • Zborul Paris New york va dura o ora? (da, cu ajutorul avioanelor hipersonice)
  • Ce facem cu antimateria?
  • Inteligenta va deveni globala (da, in era tehnologiei constiente cand toti vom avea implanturi de microcipuri cu acces continuu si direct la o sfera de informatie)
  • Ce este timpul?
  • Cand vom avea calculatorul cuantic?

Despre viitorul...trecutului:
  • Cand a devenit maimuta om?
  • Vom reinvia dinozaurii?
  • Unde a disparut omul de neanderthal?
  • A existat o limba-materna initiala?
  • De ce dispar civilizatiile? D
  • arwin e amenintat de religie? (da)
  • Cine a fost primul artist?


Dar cred ca cel mai bun raspuns la 'anectoda' intiala este o alta 'anecdota', povestita de Victor Hugo:
Se spune ca astronomul Laplace a fost chemat de Napoleon care i-a reprosat ca in cartea lui "Mecanica celesta" si-a permis sa refaca tot sistemul lumii, sa emita legi ale creatiei fara a se referi nici macar o singura data la Dzeu. La aceasta Laplace ii rapsunde
"Sire, dar n-am avut nevoie de aceasta ipoteza"...

lundi 5 novembre 2007

Aca in Corsica

Am ajuns in corsica, la bunica nana, e soare si frumos aici chiar daca e inceput de noiembrie, plus ca sunt atat de multe animale! Pe catelul meu preferat il cheama Mais, dar mie imi e mai usor sa-i zic tot Bobe. Sunt multe pisici, am loc de alergat pe colinele din jur si am chiar si un momogan (sau tobogan) doar pentru mine.
Am ajuns aici cu vaporul, am calatorit o noapte intreaga. Mama mi-a spus ca pe mare a fost furtuna si ca vaporul s-a cam zgaltait un pic in timp ce eu dormeam. Nu am simtit nimic, desi mama mi-a spus ca am cazut din pat si ca am dormit sub masa o parte din noapte.

Toata lumea aici ma rasfata, nananana (adica bunica nana), Ioio (Jean-Jo) si tati (tataie din ro).
Azi am fost la Bonifacio, cel mai sudic punct al insulei si locul unde se zice ca s-a refugiat Ulise din calea uriasilor Lestrygoni. Am vazut falezele uriase si portul cu vapoare.




Am invatat cuvinte noi:
mogogan = tobogan
cacan = telecomanda
gagad = regarde
Goto = Diego
bae =balena
disi = dinti (spalat pe dinti)
muchi = pinguin
papu = iepuras
poua = ploua (la meteo)
Bais= Mais (catelul)


Mesajul lui Aca

ç"zoééz_ézç& çi O23O199 1 9191 9²1111111111111111111111111111111111²²²²²²²²²2828281L

samedi 3 novembre 2007

Eleganta ariciului

"Doamna Michel are eleganta ariciului: exteriorul e baricadat de tepi, o adevarata fortareata dar am intuitia ca in interior este la fel de rafinata ca si aricii, animale fals indolente, incapatanat de solitare si teribil de elegante.(1)


Iata explicatia titlului. Cartea lui Muriel Barbery, mare succes al anului 2007 care a si primit 'premiul librarilor' mi-a fost recomandata de un prieten caruia ii multumesc, nu atat pentru lectura agreabila cat pentru faptul ca ma cunoaste atat de bine incat a stiut ca o sa-mi placa:)
Am inceput cartea in tren, si nu unul oarecare ci in acceleratul de Cluj, destinatia mea finala fiind Caracal. Aveam loc intr-un vagon de clasa doua datand din timpuri imemoriale prin ferestrele caruia suiera vantul, canapelele isi uitasera demult culoarea iar usile se mai tineau intr-o balama.
Locul actiunii ariciului elegant e stabilit intr-un imobil parizian chic, situat pe o strada chic, 7 rue de Grenelle, dintr-un arondisment foarte chic situat in centrul Parisului.
In acelasi compartiment cu mine calatoresc cativa studenti, din cate povestesc ei sunt la AS sau jurnalism, nu se intelege prea bine. Asculta manele, citesc reviste 'people' Click si discuta despre ultimul mostenitor aparut in lumea pseudo-vedetelor locale, obtinut prin incrucisarea dintre regele gunoaielor cu regina televiziunilor de bloc.

In carte incep sa se contureze personajele. Renée, 54 de ani, gardian de imobil parizian, micul ei secret consta in inteligenta si cultura de care dispune si care depaseste nivelul tuturor locuitorilor imobilului la un loc. Renée considera insa acest fapt ca un defect si face tot felul de artificii pentru a nu iesi din "normele" stabilite de societate. In timp ce televizorul debiteaza seriale insipide, Renée citeste Freud si filozofie medievala, savureaza filme japoneze. E o mare admiratoare a literaturii ruse, are un motan (obez) pe care il cheama Leon (la fel ca pe marele Tolstoi)
Intelegem deindata ca "Aparentele inseala"...
"Ma numesc Renée, am 54 de ani si sunt administratorul unui imobil burghez. Sunt vaduva, scunda, urata, grasa, am bataturi la picioare si, daca e sa ma iau dupa cateva dimineti auto-incomode, o respiratie de mamut. Dar, mai ales, sunt atat de conforma imaginii unui gardian de imobil ca nimanui nu i-ar trece prin cap ca sunt mai cultivata decat toti acesti bogati autosuficienti."(2)

In acelasi bloc, la etajul 4, intr-un apartament de oameni bogati, locuieste Paloma, 12 ani, pre-adolscenta supradotata, superinteligenta, de fapt varianta bogata a lui Renée. Paloma ne vorbeste despre ea insasi si despre cei ce o inconjoara intr-un jurnal intim in care isi aduna 'gandurile profunde'. Aflam ca fata locuieste cu tatal ei (important om politic socialist), o mama depresiva, o sora ingamfata si doua pisici: Constitutia si Parlamentul. Mai aflam ca e o cititoare de manga (benzi desenate japoneze) fiind o mare admiratoare a culturii japoneze dar si ca vrea sa se sinucida in ziua in care va implini 13 ani, asta nu inainte de a da foc la casa. Motivul? Lipsa de sens a existentei umane.
Intelegem desigur ca "Nu e suficient sa fii bogat si destept ca sa fii fericit"
Ma numesc Paloma, am 12 ani, locuiesc in Rue de grenelle nr 7, intr-un apartament de oameni bogati. Insa de foarte mult timp stiu ca destinatia finala este acvariul cu pesti, vacuitatea si ineptia vietii adulte. Cum am aflat asta? Intamplator sunt foarte inteligenta. Exceptional de inteligenta chiar. De aceea am luat o decizie: la sfarsitul acestui an scolar, in ziua in care voi implini 13 ani, ma voi sinucide."(3)
Decorurile sunt asezate, personajele au intrat in scena urmeaza actiunea. Pentru asta trebuie sa asteptam un pic, cam pana la jumatatea cartii atunci cand apare un alt locatar bogat, instruit, cult, inteligent si bineinteles... japonez, Mr Ozu, personajul ce va reusi sa scoata la lumina cele doua fiinte care isi petrec viata ascunzandu-se.
In final Paloma descopera sensul existentei (a-i ajuta pe ceilalti) si renunta la planurile sinucigase insa pentru asta a trebuit sa treaca prin suferinta pierderii celei ce ii devenise prietena , Renée, care isi pierde viata intr-un accident stupid cand tocami descoperise dragostea si sufletul pereche. In final cei sensibili vor retine cu greu o lacrima.

Atmosfera de la inceputul romanului e una destul de intelectuala, aproape sufocanta (sau o fi fost din cauza decorului real in care ma aflam, acceleratul de Caracal?)

Au fost si pasaje in care mi s-a parut ca autoarea s-a transformat in profa de filozofie si ne expune concepte destul de dificil de digerat pentru neinitiati. Insa aceste pasaje nu sunt numeroase, majoritatea reflexiilor din aceasta poveste filozofica sunt accesibile si placute publicului larg.

Cartea mi-a creat sentimente si trairi ambigui, pe de o parte e amuzanta si scrisa cu umor insa este si plina de reflectii despre viata, sens, societate, lume, arta si frumos. La inceput m-a enervat oarecum atitudinea celor doua protagoniste, la ce bun sa fi atat de inteligent si de cultivat daca nu stii sa folosesti arma asta ("singura arma a primatelor" dupa spusele Palomei) si ramai in fond, un neadaptat, un cinic inchis in sine insusi? Insa mai tarziu am inteles de ce, din lipsa de dragoste, lipsa de atentie si de apreciere, de o parte din cauza familiei sarace a lui Renée iar de alta din cauza unei mame depresive care isi dedica mai mult timp udarii plantelor decat copiilor din dotare.

Iata si cateva citate traduse in romaneste, nu sunt convinsa ca am gasit cea mai buna formulare de aceea o sa pun si textul original pentru cei ce se descurca in limba lui Voltaire.
***
Cu inima si stomacul in marmelada, imi spun ca, in cele din urma, poate ca aceasta e viata: multa disperare dar si cateva momente de frumusete, in care timpul nu mai este la fel. Ca si cum notele de muzica ar face un fel de paranteza in timp, o suspendare, un "acolo" "aici", un "totdeauna" in "niciodata".
Frumusetea in lume.

Le cœur et l’estomac en marmelade, je me dis que finalement, c’est peut-être ça la vie : beaucoup de désespoir mais aussi quelques moments de beauté, où le temps n’est plus le même. C’est comme si les notes de musique faisaient un genre de parenthèse dans le temps, de suspension, un ailleurs ici même, un toujours dans le jamais. Je traquerai désormais les toujours dans le jamais
La beauté dans ce monde ».
***

Oamenii traiesc intr-o lume in care cuvintele si nu actele au putere, unde competenta ultima e stapanirea limbajului. E teribil pentru ca, in fond, suntem doar primate programate sa mancam, sa dormim, sa ne reproducem, sa ne securizam teritoriul iar cei mai dotati pentru asta , cei mai aproape de animal dintre noi, se vad tot timpul depasiti de ceilalti, cei care vorbesc bine desi ar fi incapabili sa-si apare gradina, sa aduca un iepure pentru cina sau sa procreeze corect.
Oamenii traiesc intr-o lume in care cei slabi domina. este o injurie teribila adusa naturii noastre animale, un gen de perversiune, de contradictie profunda.

Les hommes vivent dans un monde où ce sont les mots et non les actes qui ont du pouvoir, où la compétence ultime, c'est la maîtrise du langage. C'est terrible, parce que, au fond, nous sommes des primates programmés pour manger, dormir, nous reproduire, sécuriser notre territoire et que les plus doués pour ça, les plus animaux d'entre nous, se font toujours avoir par les autres, ceux qui parlent bien, alors qu'ils seraient incapables de défendre leur jardin, de ramener un lapin pour le dîner ou de procréer correctement.
Les hommes vivent dans un monde où se sont les faibles qui dominent. C'est une injure terrible à notre nature animale, un genre de perversion, de contradiction profonde.

***
Nimeni nu pare sa se fi gandit la faptul ca daca existenta este absurda, o reusita stralucitoare nu valoreaza mai mult decat un esec. E doar mai confortabila. Si inca ceva: eu cred ca luciditatea face ca succesul sa fie amar in timp ce mediocritatea spera intotdeauna ceva.

[...] personne ne semble avoir songé au fait que si l'existence est absurde, y réussir brillamment n'a pas plus de valeur qu'y échouer. C'est seulement plus confortable. Et encore : je crois que la lucidité rend le succès amer alors que la médiocrité espère toujours quelque chose.
***
Eu cred ca gramatica e o cale de acces spre frumusete. Cand vorbim, cand citim sau scriem, simtim totdeauna daca am facut o fraza frumoasa sau daca tocmai citim una. Suntem capabili sa recunoastem o turnura frumoasa sau un stil frumos. Dar cand facem gramatica avem acces la o alta dimensiune a frumusetii limbii. Gramatica serveste la a o decortica, ne ajuta sa vedem cum e facuta, o observam goala intr-un fel.

Moi, je crois que la grammaire, c'est une voie d'accès à la beauté. Quand on parle, quand on lit ou quand on écrit, on sent bien si on a fait une belle phrase ou si on est en train d'en lire une. On est capable de reconnaître une belle tournure ou un beau style. Mais quand on fait de la grammaire, on a accès à une autre dimension de la beauté de la langue. Faire de la grammaire, c'est la décortiquer, regarder comment elle est faite, la voir toute nue, en quelque sorte.
***
Inteligenta nu e un dar, e singura arma a primatelor

L'intelligence n'est pas un don sacré, c'est la seule arme des primates.
***

Exista totdeauna o cale a facilitatii desi mie imi repugna. Nu am copii, nu ma uit la televizor si nu cred in Dzeu, toate aceste cai pe care oamenii le batatoresc in incercarea de a-si face viata mai
usoara
Copiii ajuta la amanarea momentului dureros in care trebuie sa ne confruntam cu noi insine, iar nepotii vin mai apoi sa continue aceasta sarcina. Televizorul ne scuteste de necesitatea de a construi proiecte plecand de la nimicul existentei noastre frivole. Dzeu, in sfarsit, ne linisteste temerile noastre de mamifere si insuportabila perspectiva ca intr-o zi toate placerile noastre vor lua sfarsit. astfel, fara viitor si fara descendenta, fara pixeli pentru abrutizarea cosmicei constiinte a absurditatii, cu certitudinea sfarsitului si anticiparea vidului, pot sa spun ca nu am ales calea facilitatii.

"Il y a toujours la voie de la facilité quoique je répugne à l'emprunter. Je n'ai pas d'enfants, je ne regarde pas la télévision et je ne crois pas en Dieu, toutes sentes que foulent les hommes pour que la vie leur soit plus facile. Les enfants aident à différer la douloureuse tâche de se faire face à soi-même et les petits-enfants y pourvoient ensuite. La télévision divertit de nécessité de bâtir des projets à partir du rien de nos existences frivoles ; en circonvenant les yeux, elle décharge l'esprit de la grand oeuvre du sens. Dieu, enfin, apaise nos craintes de mammifères et l'insupportable perspective que nos plaisirs prennent fin un jour. Aussi, sans avenir ni descendance, sans pixels pour abrutir la cosmique conscience de l'absurdité, dans la certitude de la fin et l'anticipation du vide, pouvoir dire que je n'ai pas choisi la voie de la facilité."

***
Nimeni nu pare sa se fi gandit la faptul ca daca existenta este absurda, o reusita stralucitoare nu valoreaza mai mult decat un esec. E doar mai confortabila. Si inca: eu cred ca luciditatea face ca succesul sa fie amar in timp ce mediocritatea spera intotdeauna ceva.

[...] personne ne semble avoir songé au fait que si l'existence est absurde, y réussir brillamment n'a pas plus de valeur qu'y échouer. C'est seulement plus confortable. Et encore : je crois que la lucidité rend le succès amer alors que la médiocrité espère toujours quelque chose.
***

Toate familiile fericite se aseamana insa familiile nefericite sunt fiecare in felul lor.

"Toutes les familles heureuses se ressemblent mais les familles malheureuses le sont chacune à leur façon."
***
Una din cele mai frumoase reusite ale jocului de go este aceea ca pentru a castiga trebuie sa traiesti dar de asemenea sa-l lasi pe adversar sa traiasca. Cel care este prea avid pierde partida: e un subtil joc de echilibru unde trebuie realizat un avantaj fara strivirea celuilalt. Pana la urma, viata sau moartea nu sunt decat consecinta unei constructii mai bine sau mai prost cladite. Asta spune si Taniguchi: traiesti, mori, acestea sunt doar consecinte. E un proverb de go si un proverb de viata.

Une des plus belles réussites du jeu de go, c’est qu’il est prouvé que, pour gagner, il faut vivre mais aussi laisser vivre l’autre. Celui qui est trop avide perd la partie : c’est un subtil jeu d’équilibre où il faut réaliser l’avantage sans écraser l’autre. Finalement, la vie et la mort n’y sont que la conséquence d’une construction bien ou mal bâtie. C’est ce que dit un des personnages de Taniguchi : tu vis, tu meurs, ce sont des conséquences. C’est un proverbe de go et un proverbe de vie.
***

Incapacitatea pe care au au fiintele de a crede in ceea ce face sa explodeze cadrul micilor lor obisnuinte mentale.

l'incapacité qu'ont les êtres à croire à ce qui fait exploser les cadres de leurs petites habitudes mentales.
***
Arta este viata insa pe un alt ritm

Car l'Art, c'est la vie, mais sur un autre rythme.
*******************

(1)

Mme Michel, elle a l’élégance de l’hérisson : à l’extérieur, elle est bardée de piquants, une vraie forteresse, mais j’ai l’intuition qu’à l’intérieur, elle est aussi simplement raffinée que les hérissons, qui sont des petites bêtes faussement indolentes, farouchement solitaires et terriblement élégantes.”
(2)
Je m'appelle Renée, j'ai cinquante-quatre ans et je suis la concierge du 7 rue de Grenelle, un immeuble bourgeois. Je suis veuve, petite, laide, grassouillette, j'ai des oignons aux pieds et, à en croire certains matins auto-incommodants, une haleine de mammouth. Mais surtout, je suis si conforme à l'image que l'on se fait des concierges qu'il ne viendrait à l'idée de personne que je suis plus lettrée que tous ces riches suffisants.
(3)
Je m'appelle Paloma, j'ai douze ans, j'habite au 7 rue de Grenelle dans un appartement de riches. Mais depuis très longtemps, je sais que la destination finale, c'est le bocal à poissons, la vacuité et l'ineptie de l'existence adulte. Comment est-ce que je le sais ? Il se trouve que je suis très intelligente. Exceptionnellement intelligente, même. C'est pour ça que j'ai pris ma décision : à la fin de cette année scolaire, le jour de mes treize ans, je me suiciderai.»

mercredi 31 octobre 2007

O gura de rai

Le Dieu des chrétiens est un père qui fait grand cas de ses pommes, et fort peu de ses enfants.
Diderot

Dumnezeul crestinilor e un tata care face mare caz de merele sale dar se preocupa mult mai putin de proprii copii.


Unul din argumentele religiosilor este acela ca omul este atat de perfect incat trebuie sa fi fost creat de o inteligenta superioara. Acelasi lucru se spune si despre biodiversitate, natura e perfecta, natura este dragoste prin urmare o "inteligenta superioara " a gandit-o.
Cand spun asta creationistii au probabil in fata ochilor astfel de imagini paradisiace: caprioare adapandu-se cu apa limpede de izvor, o turma de oi blande pascand pe o gura de rai...


Sunt sigura ca ei prefera sa nu se gandeasca niciodata la acest gingas animal, sobolanul orb si gol:

si mai mult ca sigur acesta (paduchele de pubis) le da frisoane (ca de altfel oricaruia dintre noi)
Prin urmare aceste specii au fost si ele "gandite" si "proiectate" de o inteligenta superioara ce ne-a facut pe noi dupa "chipul si asemanarea ei". Paduchele are deci acelasi drept de a exista ca si cerbul, ba chiar, pot sa pariez ca sansele lui de supravietuire sunt cu mult mai mari. Ce minte superioara a putut imagina astfel de creaturi si o astfel de ordine?

Insa asta nu e nimic. Fiindca tot am vorbit de oi, hai sa vedem ce alte "creatii" ale divinitatii traiesc pe spinarea nevinovatelor mioare. Una foarte interesanta este un parazit, Fasciola hepatica, un vierme ce traieste in caile biliare ale ovinelor si bovinelor provocand o boala numita fascioloza sau, mai pe romaneste, galbeaza.
Viermele traieste si prospera in interiorul oii hranindu-se cu sange si celule hepatice, tot aici isi depune ouale insa apoi lucrurile se complica un pic. Ouale nu pot sa dea nastere la descendenti in ficatul oii, pentru asta trebuie sa-si gaseasca alta gazda. Pentru inceput sunt deci eliminate prin excremente si ajung astfel in natura rece si umeda. Aici se dezvolta larvele care isi gasesc repede alta gazda primitoare: melcul. In corpul acestuia larvele se multiplica si apoi sunt ejectate in mucozitatile lasate de gasteropod in zilele ploioase.
Furnicile sunt atrase de aceste mucozitati care au forma unor siraguri de perle si , naive, le consuma. Insa larvele nu raman prea mult in abdomenul furnicii, ies de acolo facand gauri pe care le astupa cu un soi de clei si incep sa circule in interiorul insectei.
De acum larvele devin adulte si trebuie sa se intoarca in ficatul oii ca sa-si continue ciclul de crestere. Problema e insa ca furnica isi indeplineste sarcinile dis de dimineata la nivelului solului acolo unde e la adapost de gurile flamande ale oilor.
Insa larva de galbeaza e ingenioasa, de indata ce una singura a atins creierul furnicii aceasta isi modifica complet comportamentul: seara, atunci cand toate suratele ei dorm, furnicile contaminate isi parasesc adapostul, avanseaza ca niste somnambule si se catara pe varful ierbii ca sa fie prezente la micul dejun al oii dis de dimineata. Mai mult, furnicile telecomandate de catre parazit nu se catara pe oricare iarba ci doar pe cea preferata de oi: lucerna si traista ciobanului!

Cat e de ingenioasa si iubitoare si dreapta e creatia divina! Intrebarea fireasca ar putea fi: cine dintre protagonisti e cel mai iubit de creator: oaia bolnava, furnica care sufera sau viermele de galbeaza?

Am ajuns si la creatia ultima: omul facut dupa chipul si asemanarea creatorului sau. Daca noi suntem 'modelul final' atunci nici nu vreau sa-mi inchipui cum aratau 'schitele'. Nu mai zic nimic de ochiul uman, considerat de creationisti model de perfectiune dar care, daca ar fi fost proiectat de o adevarata inteligenta , n-ar fi avut celulele inversate si nervul optic n-ar fi trecut prin fata retinei. Nu mai zic nici de coccys, de apendice si de maseaua de minte care in afara de dureri si bataie de cap nu ne folosesc la nimic. Intrebarea e alta. Avem doua maini, doua picioare, doua urechi, doi ochi. Si doar o singura inima. 80% din decese sunt datorate unei deficiente in sistemul circulator. Eu as fi creat o fiinta cu o singura ureche (la ceafa) si un singur ochi (in frunte) dar doua inimi.

E chiar ciudat ca tocmai "designul inteligent" nu s-a gandit la acest "amanunt", doar in Biblie putem citii de nenumarate ori cuvantul "inima" ... e adevarat insa ca niciodata nu intalnim si cuvantul "creier".

lundi 29 octobre 2007

L'élégance du hérisson


Un roman de Muriel Barbery publié chez Gallimard.

Deux histoires en une. La première, celle de Renée, concierge dans un immeuble des beaux quartiers, férue de philosophie et d’art mais faisant son possible pour n'en rien laisser paraître. Aux yeux des locataires et des voisins, elle doit rester une simple gardienne, laide, antipathique et inculte. La deuxième, le journal intime de Paloma, 12 ans, révoltée et songeant à se suicider.
Paloma habite dans l’immeuble gardé par Renée. Les deux femmes se définissent comme des marginales, à l’écart d’une société qu’elles ne goûtent guère et dont la quasi-totalité des manifestations sociales les écœurent. Il faudra l’arrivée d’un nouveau locataire, un Japonais nommé M. Ozu, pour qu’elles soient en quelque sorte percées à jour, qu’elles se rencontrent et qu’elles envisagent un destin différent.

Paloma

Celui de Paloma semble dès le début tout tracé. Ce monde, on l’a dit, le dégoûte. C’est ce que nous nous lisons dans son journal, ses « pensées profondes » et autres écrits que l’âge tendre encourage à confier au papier. Nous voyons la société qui l’environne à travers ses yeux, et au gré de ce qu’elle veut bien en dire. Sa mère « droguée », son père « démissionnaire », sa sœur « superficielle », bref : « tous dégénérés ». Gardons-nous bien de conclure quoi que ce soit sur ces personnages : nous ne les connaissons pas, et rien ne saurait être plus subjectif que le journal d’une adolescente. Pour le reste, si ce que dit Paloma nous semble mature – en fait, conforme à ce que pourrait dire un adulte d’aujourd’hui sur le monde qui l’environne – ce n’est pas que la jeune fille soit si précoce que cela. C’est plutôt que le monde d’aujourd’hui est volontiers infantile, superficiel et aussi vain qu’un clip vidéo. Ainsi, l’amour de Paloma pour les mangas est très révélateur. « Je lis des mangas de Taniguchi, un génie qui m'apprend beaucoup de choses sur les hommes ».
« Un génie » auteur de mangas, rien que cela. Dans la bouche d’une enfant de 12 ans, cela fait sourire, et il faut considérer ce genre d’assertion à sa juste valeur. Qui d’entre nous, adolescent, n’a pas eu le même genre de réflexion ? Et qui n’a pas eu la tentation d’envoyer au diable les préceptes d’un vieux monde incapable de comprendre et de conseiller la jeunesse moderne ? La réaction est non seulement normale mais encourageante dans le long et difficile processus qui mène à l’âge adulte. Encore faut-il y arriver, c’est-à-dire être capable de porter à maturité son propre rapport au monde. Qu’un adulte aime les mangas, pourquoi pas ; qu’il les tienne au même niveau, voire au-dessus de l’œuvre d’un Molière ou d’un Flaubert, voilà qui poserait problème, et un sacré problème. Cela reviendrait à brader une part essentielle de la culture au nom d’une prétendue ouverture d’esprit.

Paloma, en bonne adolescente, parle de suicide. Sa sourde révolte ne trouve repos qu’auprès d’amis venus de loin. Une copine d'origine africaine, un monsieur japonais. Elle n’hésite pas à se dépeindre en héroïne des rapports conflictuels qu’elle entretient avec les autres : le professeur de français ne comprend rien, je le remets à sa place ; le psychologue de maman est un charlatan, je lui fais comprendre que je ne suis pas dupe. Encore une fois nous ne savons pas exactement ce qu’il en est, étant donné que c’est elle qui raconte et choisit une mise en scène à sa convenance. Les jugements hâtifs, le vocabulaire très teen-age, la détestation de l’occident qui arrache les orphelins aux pays ravagés, les fautes de goût ne nous révèlent que ce que nous savons déjà : voici une adolescente en crise, bien dans son époque et par conséquent pur fruit de la société qui l’a engendrée… Cela se confirme lorsqu’elle épouse une rhétorique très alter-mondialiste (tendance marxiste) pour fustiger le manque de professionnalisme des plombiers capitalistes. Cela n’est pas en soi un constat négatif. Quel adolescent pourrait prétendre à la sagesse ?

De même, la bouffe française est prétentieuse et chère ? Vive la restauration japonaise, subtile et raffinée. Et vivent les mangas, ces bandes dessinées venues de là-bas et si prisées des gens d’ici. Les dessins sont affligeants, les caractères stéréotypés, les histoires absconses ? Et alors, c’est japonais, donc c’est bien. Comment oserions-nous critiquer l’art étranger, tellement plus délectable que les pénibles procédés occidentaux ?

Renée
Renée, quant à elle, nous annonce d’emblée qu’elle se pique de littérature russe, de cinéma, de philosophie. Elle nous explique comment elle a réfuté la phénoménologie d’Husserl, benoîtement et sans rémission, à la suite d’une intense séance de lecture frénétique. « Je décide après un intense soulagement que la phénoménologie est une escoquerie » (p. 57). Comme si ce genre de démarche en circuit fermé était de nature à engendrer un jugement si définitif, dénué de nuances ; et surtout, faisant l’économie d’un examen raisonné - par définition, à l'opposé de toute frénésie. La conclusion de Renée, loin de nous fasciner, nous fait douter, comme nous ferait douter un ami qui, à la suite d’une immersion passagère dans la mécanique quantique, nous annoncerait hardiment et sans contestation possible avoir résolu le paradoxe Einstein-Podolsky-Rosen. Si Renée est sérieuse, nous sommes contraints de déduire qu’elle est bien crédule… que sa réflexion, jetée à la face du lecteur, n’est autre que poudre aux yeux, idéale pour éblouir le gogo – et que se faisant, elle s’éblouit elle-même, s’enfonçant dans un déni de réalité.

Car le déni de réalité est bien ce qui semble définir son rapport au monde : elle qui s’imagine si finement éduquée (quitte à se bouleverser quand elle remarque, chez autrui, une virgule mal placée) alors qu’elle pontifie solennellement sur ce qui définit un vrai art. « Car l'Art, c’est l’émotion sans le désir », nous assène-t-elle, comme si des œuvres où le désir véritable s’installe lentement, nous prend et s’embrase en émotion - Les Contemplations, The Kid ou les Kindertotenlieder - cela n’était pas de l’art… et quelle singulière réflexion, de la part d’une soi-disant connaisseuse de la littérature russe, comme si l’art narratif de Gogol, Gontcharov ou Ostrovski était dépourvu de désir. Quel aveu ! Sous un vernis plus ou moins épais nous avons affaire à une dame bien peu consciente de la fragilité de sa science, de ses immenses lacunes, de la vacuité de ses goûts qui la pousse volontiers à l’hyperbole – Didon et Enée de Purcell, « la plus belle oeuvre de chant au monde » (p. 301). Les natures mortes des maîtres hollandais ? « Des chefs-d'oeuvre tout court, pour lesquels je donnerais tout le quattrocento italien » (p 214). Et pourtant, 57 ans est un âge encore jeune pour approfondir sa connaissance de l’art, travailler ses goûts, nuancer ses appréciations pour justement éviter de tomber dans pareilles chausse-trapes. Pire, jamais nous ne la voyons évoluer à travers l’art dont elle a pourtant fait la règle de sa vie secrète. En plusieurs années (durée du roman), que savons-nous de ses lectures ? Rien. Des films qu’elle regarde pendant cette période ? Rien. Des réflexions que cela lui inspire, de son rapport au monde que toute découverte d’œuvre d’art doit nécessairement ébranler ? Rien, rien, rien, sinon la certitude de l'escroquerie d'Husserl. Le vide le plus total. Renée est sclérosée dans son être, ses certitudes, son autisme. Et si nous voyons qu’elle évolue c’est uniquement à travers le regard des autres, son armure qui se fend à son insu (à son insu ? Ces bouteilles à la mer qui la laissent paraître telle qu’elle voudrait elle-même se voir reconnue en son for intérieur, ne sont-elles là que par hasard ?), ce contact qui l’amène à révéler le traumatisme qui l'empêche d'aller vers l'autre.

Or ce contact a lieu grâce à l’irruption du personnage japonais. Et comme tout bon Japonais de roman occidental, celui-ci est intelligent, cultivé, raffiné, spirituel, il devine bien des choses et dispense des préceptes aussi cristallins de les neiges du mont Fuji. Et quand il invite Mme Renée chez lui, elle découvre que tirer la chasse d’eau déclenche les premières notes du Confutatis maledictis, extrait du Requiem du Mozart. Et loin de s’en offusquer, elle s’en amuse. Une nouvelle fois, quel aveu considérable, oui, quel aveu ! Car nous voilà très précisément en plein kitsch, cette négation de la merde comme le définit Milan Kundera. Convoquons Mozart (et encore, découpé en petits bouts, comme on le ferait dans un clip publicitaire pour pâtée canine ou déodorant corporel) pour couvrir le bruit de la chasse d’eau emportant au loin nos déjections, découpons de la même manière l’œuvre complète de Leonard de Vinci sous forme de papier hygiénique, pourquoi pas, faisons descendre la culture de ce piédestal où seule l’élite pourrait en jouir, quelle horreur. Distribuons un buste d’Aristote à chaque plein d’essence, comme dans Trafic de Jacques Tati.

Renée évolue en plein kitsch et s’en emplit d’aise. Elle se réfugie dans un univers pénétré de culture croyant fuir le monde réel alors qu’elle ne fait que conforter ses propres démons, acquiescer à l’immense majorité de ses congénères pour qui Eminem vaut bien Mozart, les films d’auteur sont aussi valeureux que les blockbusters américains, les cultures étrangères sont ô combien plus sages et profondes que les lourdes intelligences occidentales. Renée est l’une des plus parfaites représentantes de cette société auto-satisfaite qui écrase une larme en pensant combien elle est bonne avec la culture des autres.

Déni de réalité, encore, quand cette dame, pour conseiller une meilleure compréhension de Marx, conseille l'Idéologie allemande. Et rien de plus ? Pourtant, il y aurait tant à dire, comme par exemple Révolution et contre-révolution en Allemagne, si extraordinaire panorama de la pensée marxiste, telle qu’elle sera mise en pratique au siècle suivant. L’on y lit, en effet, comment « se débarrasser de ces peuplades moribondes, les Bohêmiens, les Corinthiens, les Dalmates, etc. ». En bref, nous y voyons définie la marque de fabrique des communismes au XXe siècle. Quel plus bel exemple de philosophie mise en pratique et dont chacun peut aujourd’hui mesurer les conséquences, dussent-elles se chiffrer en dizaines de millions de morts ?

Déni de réalité, toujours, quand elle se prétend experte en culture russe alors qu’elle ignore que Marko Ramius est, du moins en partie, lituanien - et cela est tout sauf un détail, sans lequel on ne peut pas saisir le ressort dramatique de cette Poursuite de l’Octobre rouge dont elle fait si grand cas.

La défaite de la pensée
Les deux protagonistes dont nous partageons les pensées sont loin d’être les rebelles qu’elles s’imaginent être. Au contraire, tout nous pousse à croire que Renée cultive une cécité tenace, non seulement au sujet de sa propre famille mais aussi à l’égard de l’histoire du monde, de la débâcle idéologique de la fin du XXe siècle (est-ce un hasard si son premier mari s’éteint en même temps que s’effondre le dernier pion totalitaire du bloc de l’est, en décembre 1989 ?). Elle se permet de juger le rôle de l’université et le travail d’une étudiante sur Guillaume d’Ockham, de fustiger les élites et les privilégiés (comme si les deux notions étaient synonymes. Faut-il rappeler que les personnes qui parviennent à « faire partie de l’élite » ne sont pas seulement des privilégiées…), cela est toujours si vendeur, n’est-ce pas… Tout cela définit surtout la très grande adéquation de la pensée de Renée au monde contemporain, à ce monde qui aime stigmatiser les élites, à ce monde qu’elle annonce à longueur de pages vouloir abjurer.

Paloma, on l’a dit, anticipe de son côté les réflexions d’un adulte immature. On ne peut s’empêcher de songer à ces rebelles en Nike pour qui la société doit être détruite, sauf le Mac Do du coin. En croyant jouer les rebelles, les deux protagonistes se complaisent dans l’orthodoxie sociale, s’inscrivant ainsi dans la pure tradition des moutons de Dindenault qui ne font que suivre, se croyant libre, celui que Panurge balance à la mer.

Oui, un livre conforme en tous points aux attentes de notre temps. Sous couvert de rébellion, voilà un beau petit exemple de condensé conformiste venu à tout point nommé pour engendrer une suite au si regrettablement kitsch Amélie Poulain, qu’il évoque pour son étalage complaisant de bons sentiments et de mélo, son souci permanent de souffler à l’oreille du lecteur : « oui, toi aussi tu es un rebelle ». Après le « Just do it », l’« Assureur militant » et autres « Agitateurs culturels », voici une nouvelle manifestation de la subversion docile, conformiste et disciplinée qui définit si bien notre époque.

vendredi 26 octobre 2007

Molecula credintei

Opusul lui "a crede" este "a stii", opusul lui "a te ruga" este " a râde". Stiu ca discutiile pe teme religioase sunt fara final si de cele mai multe ori se lasa cu injurii si paruieli si totusi nu ma pot abtine sa nu ma amuz, macar de pe margine.
Una din intrebarile existentiale ale umanitatii (nici pe forumuri nu scapam de ea) este ce se intampla cu noi dupa moarte. Toate religiile au oferte exceptionale pentru aceasta perioada, campii verzi, fecioare, bauturi, cantece de harpa etc. E cel putin bizar insa ca nici una nu sufla vrun cuvintel despre ce se intampla cu sufletul nostru in perioada de dinaintea nasterii . Nu v-ati intrebat niciodata de ce?

O alta discutie incepe de la oportunitatea botezului pentru necredinciosi si deriva la "salvari de suflete". "Dilema" botezului e una falsa, usor de dezlegat. E de ajuns sa punem intrebarea corecta:
Ce e mai important pentru noi: sa indeplinim o dorinta a parintilor si a celor apropiati, facandu-le astfel o bucurie sau parerea noastra despre existenta strumfilor portocalii cu tichii albastre? Pentru mine raspunsul a fost limpede, de strumfii portocalii sau orice alta entitate superioara care ar trebui sa-mi dicteze ce sa fac putin imi pasa insa pe parintii si prietenii mei imi face placere sa-i bucur.
Nu e vorba de lasitate cum se grabesc sa acuze religiosii ci doar de un alt sistem de valori: pe primul loc in ordinea importantei este viata de aici si oamenii din jur si nicidecum vreo entitate superioara pe care ar trebui s-o multumesc, imbunez, sa-i fac pe plac in vederea unei presupuse recompense intr-o viata viitoare.

Ceea ce nu pot pricepe crediniosii e ca 'ritualurile' si personajele religioase nu au mai multa substanta decat Mos Craciun si Mickey Mouse, aceeasi valoare are si baia din biserica ca si deghizamentul in strumf la vreo serbare scolara.

Cat despre ceea ce ar putea 'reprosa' mai tarziu copilul ajuns adult, asta ma face sa zambesc, eu sper sa reusesc sa-i insuflu suficient spirit critic, suficienta incredere in sine si destula libertate de gandire ca sa radem impreuna de acest moment tragi-comic in care adulti in toata firea canta pe nas si se imbraca in straie femeiesti dintr-o alta epoca iar cei din jurul lor fac semne ciudate cu mainile si pupa tablouri...
Pentru copil, exista totusi un beneficiu al botezului, singurul: nasii si legatura care se creeaza intre noua fiinta si o alta familie.

Discutia asta ma face sa ma gandesc la o serie de articole aparute in 2005 in revista Science et vie si care spuneau ca, din pacate, 'religia nu va disparea niciodata' pentru simplul motiv ca o parte a creierului nostru e 'programata' sa creada (caracter care a avantajat evolutia speciei) iar credinta are baze biochimice...
Cercetarile unei suedeze, Jacqueline Borg, au aratat ca persoanele religioase au un nivel crescut de serotonina (botezata "molecula credintei"). Serotonina este un neurotransmitator, in cantitati mari poate provoca aceleasi efecte ca si drogurile psihedelice (LSD etc) adica halucinatii, sentiment de fuziune cu lumea,modificarea perceptiei ... exact ceea ce credinciosii afirma ca 'simt' in stare de exaltare religioasa. Pana la urma "spiritul" are origine strict biochimica iar Dzeu nu e decat un elefant roz.
Concluzia cercetatoarei este ca:
"Sistemul de productie al serotoninei ar putea sa fie considerat ca una din bazele biologice ale credintei religioase, chiar daca rezultatul studiului trebuie precizat cu extinderea cercetarilor pe un panel mai mare de voluntari."
Un alt articol din aceeasi serie vorbeste despre studiile asupra structurii creierului uman, se pare ca o anumita zona a cortexului functioneaza mai lent in timpul rugaciunilor si a celebrelor "fuziuni mistice" cu lumea. Acest rol a fost pus in evidenta de un neurobiolog, Andrew Newberg, atunci cand a analizat activitatea cerebrala a unor calugari budisti in timpul meditatiilor. Acesta nu e insa singura zona a creierului implicata, alte cercetari au aratat ca stimularea electromagnetica a lobilor temporali declanseaza senzatia de a avea alaturi o prezenta divina...

Credinta pe post de anxiolitic!
aceasta este tema unui alt articol din acelasi nr al Science et Vie. Se pare ca dupa atentatele din 2001 a avut loc o crestere a religiozitatii populatiei americane, crestere ce a fost pusa pe seama cresterii anxietatii.
Acest fenomen face parte dintr-un mecanism mai complex, pus in evidenta in anii '70 si care se numeste "iluzie de control": atunci cand un individ e expus unei situatii in care evenimente negative incontrolabile pot surveni in orice clipa utilizeaza aceasta stratagema numita 'iluzie de control'. Aceasta consta in a se convinge pe sine insusi ca are o putere asupra lumii inconjuratoare si ca ea ii va permite sa evite evenimentul negativ. Iluzia de control se manifesta de exemplu cand un sportiv isi imbratiseaza medalionul inaintea unei competitii. Religia e deci o "iluzie de control" ca toate celelalte. Prin aceasta "pirueta cognitiva", omul cauta sa evite o stare psihologica defavorabila. Cu alte cuvinte incearca prin toate miloacele sa evite... frica.
In acelasi timp, apartenenta la o comunitate religioasa permite integrarea intr-un grup social si astfel contribuie si ea la reducerea anxietatii. Originea acestui fapt trebuie cautata in timpurile de inceput ale umanitatii unde oamenii traiau in grupuri mici. "Astfel se explica de ce o fiinta umana se simte bine in interiorul unui grup", spune Boris Cyrulnik, profesor de etologie.
Se pare ca pe plan psihologic, fiziologic si social totul pare a incita la credinta... din pacate.

Pana la urma religia nu e opiumului poporului ci vitamina celui slab...

vendredi 19 octobre 2007

Oul sau gaina?

Discursurile religioase pot fi asimilate cu fumatul: daunator pentru sanatatea (mintala) a celor ce-l practica dar cu efecte nefaste si pentru ne-practicantii din jur, mai ales daca acestia sunt minori.

Citeam de curand o discutie despre teoria evolutionista si oportunitatea existentei ei in...manualele scolare. Dilema pare picata direct din Evul Mediu, din pacate e cat se poate de actuala si asta nu numai in Romania.

Din fericire marea majoritate a participantilor la discutie sunt unanimi in a condamna intentia de a-l scoate pe Darwin din scoli, totusi nu pot sa nu remarc faptul ca motivatiile unora sunt din cele mai bizare. Una din aceste motivatii este dorinta de a-i da posibilitatea copilului sa "aleaga el ce sa creada" dupa ce a aflat toate "variantele"?! Pai care sunt variantele ce i se pot prezenta unui copil de scoala? Sa 'aleaga' el intre ce si ce? Intre Harry Potter si legile lui Newton? Intre transformarea unei coaste de mascul intr-o in femela din aceeasi specie si diviziunea celulara? E aberant sa crezi ca un copil va putea face asemenea "alegeri existentiale"

Ca intotdeauna in astfel de discutii apar iarasi cliseele despre evolutionism, fraze gata facute' care arata o totala ignoranta a acestei teorii. Culmea e ca cei care le debiteaza sustin ca 'au studiat' aceasta teorie in scoala si uite ca tot la ceea ce crede biserica au ajuns'.Diferenta este ca in stiinta nu conteaza ce crede X sau Y, conteaza numai faptele si explicatia lor. Si doar despre aceste lucruri ar trebui sa vorbeasca scoala.

Oricine a fost cat de cat interesant de subiect s-a izibit de frazele destinate sa convinga si cel mai sceptic dintre sceptici: "evolutionismul nu e decat o teorie" nedovedita, "ne tragem din maimute", "stiinta n-a gasit veriga lipsa", "supravietuieste cel mai puternic", "ceea ce ne inconjoara nu poate fi doar opera hazardului" etc
Expresiile ar putea fi inselatoare daca n-ar fi de-a dreptul aberatii.

Doar o teorie
Cel ce afirma ca evolutia e doar o "teorie" n-a trecut pe la orele de stiinta sau daca a facut-o nu a ramas cu nimic, locul gol fiind apoi lesne de ocupat de bazaconiile vreuneia din sectele existente.

In primul rand una e "evolutia" (un fapt) si alta e "teoria evolutiei" (o explicatie a faptului).

In al doilea rand cuvantul 'teorie' are alta semnificatie in stiinta decat in vorbirea curenta. O teorie din punct de vedere stiintific nu inseamna o ipoteza ci o explicatie a unui fenomen sau ansamblu de fenomene. Pentru ca o teorie sa fie recunoscuta de stiinta e necesar ca ea sa reziste la verificari sistematice sub forma de observatii sau experimente.

Evolutia este un fapt demonstrat si atestat, tot la fel cum este si faptul ca pamantul este rotund sau ca inima face sangele sa circule.
Stiinta incearca mereu sa demonstreze ceea ce afirma. Sa presupunem ca amicul X extrage o carte dintr-un pachet nou, neutilizat, ne spune ca a extras optul de trefla si o pune la loc. Nimeni n-a vazut cartea deci cum demonstram ca are sau nu dreptate? Simplu, luam amprentele de pe fiecare carte si daca numai optul de trefla are amprentele amicului nostru iar pe restul cartilor nu se afla nici o amprenta atunci sunt mari sanse ca el sa fi spus adevarul. Iar daca am vrea sa demonstram ca amicul X a mintit atunci ar trebui sa explicam de ce amprentele lui se gasesc pe optul de trefla si nu se gasesc pe nici o alta carte.
Cam asa functioneaza o teorie stiintifica.


Teoriile evolutioniste nu fac decat sa explice faptele, sa ne explice cum s-a produs evolutia, de ce gasim fosile in straturile geologice, de ce fosilele speciilor disparute se gasesc in straturile profunde in timp ce speciile noi se gasesc in cele superficiale (sigur, o alta explicatie ar fi ca Strumful cu tichie aurie a creat straturile alea cu fosile cu tot in ele, dar asta nu-i o ipoteza de spus copiilor la scoala). Daca evolutia n-ar fi avut loc de ce raspandirea speciilor nu e omogena, de ce nu traiesc cangurii in america, de ce Strumful auriu nu le-a dat o coada prehensila si maimutelor din africa, asa cum a facut cu suratele lor din america de sud, ce, lor nu le-ar fi fost de folos? De ce exista organe inutile, de ce ne-o fi pedepsit d'inteligenta extraterestra cu maselele de minte si cu coccys si de ce au unele balenele labe? De ce embrionul uman trece prin stadiu cu fante branhiale in care seamna cu embrionul de soparla?
Toate aceste fapte (si multe altele) au putut fi explicate de teoria evolutionista intr-o maniera simpla, stiintifica si edificatoare. Pana acum nici o alta teorie nu a facut-o fara sa aduca in discutie interventia Strumfilor aurii iar aceste interventii ies din cadrul stiintific.

Teoria evolutionista nu e deci doar o 'teorie' care poate fi scoasa din manuale , este teoria stiintifica ce explica aparitia speciilor, singura acceptata de stiinta, nu e nimic 'de ales' aici, nici de catre copii nici de catre adulti. Nici o teorie stiintifica nu este 100% dovedita, nici macar teoria gravitatiei, dar exista suficiente dovezi care sa le plaseze deasupra oricarui dubiu rational. Adevaruri absolute ofera doar biserica si aia n-are ce cauta la scoala.
Altfel poate in curand o sa punem copiii sa 'aleaga' intre teoria gravitatiei si covorul fermecat, de ce nu?

Ne "tragem" din maimute?
Da, pentru cei ce au fost mai preocupati de numarul de rugaciuni si de matanii de executat zilnic decat de ceea ce li e spunea la scoala. Ceilalti stiu ca nu ne "tragem" din primate, suntem noi insine primate. Iar cu 'maimutele' de azi am avut un stramos comun , ultimul cunoscut fiind acum vro 6 milioane de ani. Ne tragem din bacterii dar nu din maimute. De exemplu, eu ca varu -meu de-al treilea am avut un strabunic comun insa asta nu inseamna ca "ma trag din varu-meu" ci doar ca suntem rude ...


Veriga Lipsa
Fraza e spusa cu emfaza si pe nerasuflate: nusadescoperitverigalipsa! Veriga lipsa intre ce si ce? asta nu mai stiu opozantii.
In primul rand evolutia nu s-a desfasurat ca in posterul cu maimuta transformata in om in 7 etape, acesta nu e decat o metafora.Cei ce asteapta descoperirea unui animal bizar, jumate maimuta jumate om, pot sa-si ia gandul de la el. Verigalipsa suntem de fapt ...noi.
Iar evolutia omului nu arata ca o linie dreapta si ca un copac cu multe ramuri, cam asa:

Prin urmare 'veriga lipsa' intre maimute si om e un nonsens.

Opera hazardului

Despre asta am mai vorbit. De fapt "hazard" e cuvantul dupa care unii isi ascund ignoranta. Evolutia speciilor nu este un proces unic, izolat, datorat 'intamplarii' ci exista cel putin 3 procese independente care trebuie amintite impreuna atunci cand ne referim la evolutie: replicarea, variatia si selectia. Replicarea este in mare reproducerea. Variatia e datorata mutatiilor aleatoare (faimosul hazard) care fac ca descendenta sa fie diferita de parinti. Iar selectia e procesul prin care indivizii cei mai adaptati mediului au tendinta de a-si transmite genele in detrimentul 'neadaptatilor'. Aceste procese e produc incontinuu in natura iar efectul lor cumulat se numeste evolutie.

Ar trebui amintit aici si sondajul facut printre americani ca sa se vada mai clar unde duc atitudinile de genul 'las sa le stie copilul pe toate si sa aleaga ce sa creada": la ignoranta

- 42% cred ca viata a existat de la inceputuri in aceeasi forme ca si azi

- 48% cred ca o evolutie a vietii a avut loc insta 18% cred ca aceasta a fost 'ghidata'

-38% cred ca creationismul ar trebui sa inlocuiasca teoria evolutiei in scoli (?!) . bine macar ca mai sunt inca 49% opusi unei asemnea enormitati

- numai 54% considera ca oamenii de stiinta sunt de acord asupra faptului ca evolutia a avut loc, 33% cred ca un astfel de conses nu exista (?!)

Poate ca si lumea stiintifica are o parte de vina caci nu comunica destul cu 'muritorii de rand' lasandu-i prada idioteniilor religioase 'alternative' ... insa rezultatele sondajului ca si 'dezbaterea' despre evolutie amintesc din pacate de epocile sumbre in care credintele aveau intaietate in fata stiintei...

Si ca sa raspund la intrebarea din titlu: Cine a fost mai intai: Oul sau Gaina? Oul bineinteles! apoi natura, evolutia, selectia naturala au avut suficienta imaginatie ca sa faca posibila si aparitia Gainii. Se mai indoieste cineva?

lundi 15 octobre 2007

Cetatea Zeilor

"Orasul unde oamenii se transforma in zei" sau Teotihuacan pe limba aztecilor, nahuatl. Cel mai mare si cel mai faimos site precolumbian si in acelasi timp, cel mai misterios.

Ca sa ajungem din Mexico in orasul zeilor luam autobuzul Terminal Norte, traversam cateva cartiere sarace ce seamana cu favelasurile sud americane dar care aici se numesc "ciudad perdida". Sunt cartiere rasarite peste noapte datorita "parasutistilor ("paracaidas"), adica taranii saraci ce sosesc din toate colturile Mexicului cautand o viata mai buna... care insa intarzie sa apara.
Odata ajunsi pe taramul fagaduintei isi construiesc baraci din materiale recuperate unde traiesc in conditii sanitare deplorabile. Asa rasar peste noapte strazi intregi, iar apoi cartiere urmand ca atunci cand vin alegerile, candidatii sa se grabeasca sa le dea un nume si sa le recunoasca apartenenta la metropola.
Odata cu iesirea din oras o sa ne bucuram si de aparitia soarelui scapat din smog.

In Valea San Juan, in mijlocul unei imense campii se ridica doua piramide grandioase, a Soarelui si a Lunii. Intre ele, Allea Mortilor, care se intinde pe mai bine de 4km, pana la Citadela, sau Templul lui Quetzalcóatl.
Legenda azteca spune ca aici s-au intalnit zeii ca sa creeze soarele si luna, si tot aici Quetzalcóatl (sarpele cu pene) et Tezcatlipoca, zeul negru al noptii, au creat oamenii amestecand oasele mortilor cu sangele zeilor. Din acest amestec au rezultat primii oameni ai celui de-al Cincilea Soare, ultimul ciclu inainte de sfarsitul definitiv al lumii.
Fiecare din "Sorii" precedenti s-au sfarsit in cataclisme, Primul Soare a fost Naui Ocelotl = Patru Jaguar, perioada in care pamantul era populat de uriasi ce au fost devorati de jaguari.
Al Doilea Soare era Naui Ehécatl = Patru Vânt, el a fost distrus de uragane iar oamenii transformati in ... maimute (uite ca se poate si invers!).
Al Treilea Soare a fost Naui Quiautil = Patru Ploaie, aceasta a fost distrus de un incendiu ( "ploaie de foc").
Penultimul Soare, Naui Atl = Patru Apa s-a sfarsit in in urma unui teribil potop iar oamenii au fost transformati in pesti (cei care n-au incaput in Arca lui Noe, desigur).
Azi suntem in al Cincilea Soare = Patru Miscare, ceea ce inseamna ca acesta se va sfarsi in cutremure devastatoare. Interesant este ca exista si o data precisa pentru acest sfârsit, conform calendarului aztec, epoca acestui Soare se va termina in decembrie 2012... (Bine ca apuc sa platesc creditul la casa!)

Ca sa multumeasca zeilor pentru faptul de a-i fi creat, oamenii au cladit doua imense piramide, pe masura puterii divinitatilor.

Insa aztecii, cei carora le apartin aceste legende, au fost doar ultimii ocupanti ai locurilor nu si creatorii lor. Despre acestia din urma nu se stie nimic, arheologii situeaza inceputul constructiei lor in jurul anul 200 î. Hr . Circula multe teorii si ipoteze cu privire la aceasta civilizatie care era in mod evident una superioara din moment ce in anul 650 d. Hr, orasul din jurul lacaselor de cult avea peste 200 de mii de locuitori. In acel moment Europa era in plin obscurantism.
Dintre cele mai fanteziste ipoteze nu lipseste nici cea a originii extraterestre caci se pare ca orientarea orasului urmeaza alinierea constelatiei Pleiadelor iar piramidele Lunii si Soarelui urmeaza axa Nord- Sud.

La un moment dat populatia asta misterioasa se evaporeaza fara urma, fara sa lase nici macar un bilet de adio asa incat azi nu stim cine au fost, de unde au venit, cum traiau, ce limba vorbeau. Nu exista semne de lupta si nici de vreo catastrofa ce ar fi obligat oamenii sa plece. Or fi reusit sa-si construiasca nava spatiala?

In perioadele urmatoare locurile au fost ocupate de Tolteci, si mai tarziu de Azteci care au si botezat orasul cu numele de Teotihuacan.
Despre azteci se stiu ceva mai multe lucruri asa ca nu e greu de imaginat cum aratau locurile pe vremea lor, piramidele vopsite in culori vii, costumele pelerinilor la fel de pestrite, vacarmul aleilor. Ceea ce e mai dificil de imaginat sunt sacrificiile umane care se produceau tot in aceste locuri. Aztecii aveau o credinta bizara (da, stiu, e un pleonasm, toate credintele sunt bizare) si anume aceea ca lumea nostra era in permanenta amenitata cu disparitia. Pentru a evita teribila catastrofa oamenii erau datori sa reconstituie "energia vitala" indispensabila supravietuirii lumii. Aceasta 'apa pretioasa' era sangele uman. Pentru ca zeii se sacrificasera ca sa le dea viata, oamenii trebuiau, la randul lor, sa sacrifice alti oameni pentru a intretine si continua mersul universului.
Conform religiei aztece singurul scop al existentei umane este alimentarea soarelui cu propriul sange, fara de care bietul de el ar muri epuizat. De aceea conducatorii lor aveau tot timpul de ales intre inca un masacru sau sfarsitul lumii, viata nu pare sa fi fost usoara pe meleagurile acelea nici macar pentru imparati.
Se zice ca in unele zile, in Teotihucan aveau loc peste 5000 de sacrificii umane, barbati, femei, copii. Sacrificiul era practicat prin cardiectomie, lama de obsidiana patrundea in pieptul nefericitului si ii smulgea inima ce era apoi aruncata ofranda zeilor in timp ce trupul insangerat se prabusea pe treptele piramidei .
Cel mai mare masacru se pare ca ii apartine imparatului Ahuitzotl care la inaugurarea Templului Mayor din Mexico, in secolul 14, a sacrificat peste 20.000 de prizonieri in scopul de a... impiedica soarele sa se raceasca.

Iata, daca mai era nevoie, inca o dovada a binefacerilor de care a beneficiat umanitatea de pe urma religiilor si credintelor. Indiferent de continentul pe care s-au nascut s-au intrecut in a fi care mai de care mai stupide si mai sangeroase ....