dimanche 9 septembre 2007

New York, New York (IV)

Poate ca ar fi trebuit sa incep povestea escalei newyorkeze cu ea, cu Lady Liberty, zeita americana, simbolul democratiei si primul semn de bunvenit adresat miilor de imigranti pe taramul fagaduintei. Asa visam in adolescenta, sa ajung la New York pe mare, n-a fost sa fie si cred ca astazi nimeni nu mai ajunge astfel.
Simbolul Americii, statuia Libertatii, nu mai e poarta de intrare in lumea noua, turistii o vad dupa ce deja au descoperit buildingurile si strazile orasului iar newyorkezii o zaresc probabil foarte ra
r.
Miss Liberty, pe numele ei intreg"Liberty Enlightening the World", e ea insasi o emigranta sosita tocmai din Franta cu ocazia centenarului aliantei dintre cele doua popoare in razboiul de independenta. Se zice ca autorul ei, sculptorul Auguste Bartholdi, s-a inspirat din Colosul din Rhodos si ca ar fi folosit ca model pentru chipul libertatii figura propriei mame...hmmm, azi s-ar spune despre el ca are complexe nerezolvate. Interiorul statuii e construit de Gustave Eiffel, pe undeva Miss Liberty e sora batranei doamne pariziene, la Tour Eiffel. Desi flacara ei nu mai lumineaza demult primii pasi ai emigrantilor veniti in cautarea unei lumi mai bune, inscriptia de la baza ei si-a pastrat toata forta simbolica:
Give me your tired, your poor,
Your huddled masses yearning to breathe free,
The wretched refuse of your teeming shore.
Send these, the homeless, tempest-tost, to me,
I lift my lamp beside the golden door !

N-am pus piciorul pe Liberty Island, insula statuii si nici pe cea alaturata, Ellis
Island, acolo unde in secolul trecut se afla centrul de triere al celor ce veneau sa-si incerce norocul in lumea noua. Ceea ce am citit despre asta este insa impresionant si data viitoare va fi un pasaj obligatoriu. Se zice ca pe acolo au trecut cateva milioane de emigranti si ca 40% din populatia actuala a Americii are cel putin o ruda sau un stramos care a debarcat pe insula. Astazi oricine poate cauta pe site-ul Ellis Island numele unei rude sau al unui cunoscut care a trecut pe acolo, se pot consulta documentele manuscrise ale registrelor de bord, ba chiar se poate vedea si poza transatlanticului. Pentru unii taramul fagaduintei nu era asa cum se asteptau, muzeul imigratiei adaposteste printre altele si marturiile lor: "Cand am sosit in America credeam ca strazile sunt pavate cu aur. Mi-am dat repede seama ca nu e adevarat, nu numai ca strazile nu sunt pavate deloc dar, in plus, eu sunt cel ce trebuie s-o fac"

N-am debarcat pe Liberty Island insa asta nu inseamna ca n-am admirat-o pe Miss Liberty in toata splendoarea unui apus de soare de august. Pentru asta nu e nevoie decat de timp in rest spectacolul e gratis, a fost de ajuns sa ne imbarcam pe ferry-ul ce leaga Manhattan de Staten Island. Traversarea e gratuita, dureaza 25 de minute si ofera un spectacol de neuitat. Cu putina imaginatie ne putem crede la inceput de secol, ferry-ul e un transatlantic iar noi suntem europeni veniti cu sacul de sperante spre lumea cea noua. La intoarcere, cireasa de pe tort este vederea ce o ofera Skyline pe inserate.



Incepusem aceasta a doua zi newyorkeza tot in double-decker, de data asta spre Downtown. E duminica si la statia din Times Square s-a format o imensa coada de turisti ce asteapta sa-si ia locul pe"decker"ul de sus. Ne gandim ca o sa asteptam cel putin doua ore sa ne vina randul, n-a fost asa, in mai putin de 10 minute eram cocotati si noi in autobuzul nostru, pe principiul 'daca ceva e eficient in America atunci nu poate fi decat sup
er eficient".
De data asta ghidul e o femeie ce pare destul de plictisita de ceea ce face, se multumeste sa enumere obiectivele pe unde trecem prin urmare n-o mai ascult.
Traversam iarasi Greenwich village, agitatia serii a disparut, e duminica dimineata, e liniste si stradutele sunt pustii, terasele sunt inchise, lumea abia incepe sa se trezeasca pentru 'brunch'. Cand ajungem in Lower Manhattan, in zona Ground zero, acolo unde altadata se intaltau turnurile gemene, aproape toata lumea
coboara. Noi hotaram sa mai continuam o vreme, trecem pe sub podul Brooklyn, o cotim prin fata South Street Seaport, apoi parasim si noi autotbuzul in apropiere de East Village. Cartierul e pitoresc, cu case mici si stradute linistite, terase si magazine. Parca suntem la ani lumina de Broadway si de zgomotosul 7th avenue desi ne despart doar cateva blockuri.

Istoria East Village e zbuciumata, locurile au cunoscut valuri succesive de emigranti si nu numai. La inceputul sec XIX au fost irlandezii si nemtii apoi au venit evreii, la un moment dat cartierul adapostea peste 300 de sinago
gi. Mai tarziu au venit ucrainienii si europenii din est, apoi italienii si in sfarsit portoricanii. La toata amestecatura asta etnica s-au adaugat cantaretii de jazz, artistii de tot felul, scriitorii, iar mai tarziu, in anii 60, East Village a fost cartierul ales de hippies, urmati la randul lor de punkisti. Cu toata viata agitata a locului, unele librarii si magazine au ramas neschimbate de aproape un secol.

Cautam un loc unde sa mancam dar mai intai trebuie sa ne ocupam un pic de Alexandra. Una din prejudecatile cu
care am aterizat la New York a fost aceea ca societatea americana e mult mai grijulie fata de copii decat societatile europene, auzisem ca pretutindeni vom gasi masute de schimbat, locuri pentru carucior, lapte special sau mancare de copii. Insa lucrurile nu stau chiar asa, masute de schimbat n-am gasit decat intr-un singur loc, in portul une ne-am imbarcat pe ferryul pentru Staten Island , despre mancarea de bebe si lapte nici nu mai vreau sa-mi amintesc, dupa indelungi cautari in cateva supermarketuri am reusit sa gasim niste cutiute cu mancare pentru copii, oferta era insa ridicol de saraca in comparatie cu ceea ce se gaseste in Franta, unde pe rafturi intregi mancarea de bebelusi e sortata pe varste si pe gusturi, iar felurile de mancare uneori rivalizeaza cu menurile marilor sefi bucatari.

Ne oprim la
Vesleka, un restaurant cu specific ukrainian; restaurantul e plin, multi par obisnuiti ai locului, probabil newyorkezi ce vin aici pentru brunchul duminical. Comandam "pirogi" si ni se aduc un fel de ... sarmale! Nu-s rele, pana si Alexandra pare sa le aprecieze dar noi ne amuzam la ideea ca felul asta de mancare atat de specific Europei de Est e aici preparat cu grija de cativa bucatari...mexicani!
Dupa masa Alex isi incepe siesta in carucior iar noi ne aventuram
de abia de acum, pentru prima oara, la descoperirea New Yorkului prin propriile mijloace. Mergem pe jos pana la Beth Israel Hospital, nu e un colt turistic al orasului, dealtfel cred ca suntem singurii 'straini' prin zona, dar vrem sa vedem casa unde a locuit Dvorak. Am vazut doar o placuta pe o cladire si o statuie in Stuyvesant Square insa plimbarea a fost agreabila, am trecut prin parcurile unde se incalzeau la soare cativa "riverani", am pasit pe strazi aproape pustii, o raritate in tumultul newyorkez.


Distantele nu mai pa
r atat de mari pe cat le percepusem in prima zi, probabil incepem sa ne obisnuim. Pe nesimtite, tot impingand de carucior sub soarele de august, am ajuns in Greenwich Village, cartierul boem, cu case mici si gradini inverzite, unde si strazile o iau razna, nu mai respecta regula perpendicularitatii, devin curbe si oblice, de fapt urmeaza limitele fermelor de altadata. Cartierul se intinde in jurul Washington square park, locul de intalnire al newyorkezilor, al turistilor, al artistilor de strada, al plimbatorilor de patrupede dar si al veveritelor atat de blande ca aproape le poti atinge cu mana.
In centrul parcului tasneste o fantana arteziana, pentru ca e foarte cald, copii si adulti se balacesc sau doar se lasa mangaiati de stropii racoritori. In fata ei se inalta Washington Arch, un fel de miniatura de arc de t
riumf construit in cinstea centenarului presedintelui american.
Ne bucuram de atmosfera linistita si nu vreau sa ma gandesc prea mult la istoria parcului, la faptul ca la inceput a fost un cimitir al indigenilor iar apoi un loc de executie prin spanzuratoare (sa fie oare vorba de aceeasi copaci?) Mai bine ma gandesc doar la faptul ca aici s-a auzit pentru prima oara vocea lui Bob Dylan.
In jurul parcului se incruciseaza stradutele Greenwich village, cu
casele stil "greek revival" , buticuri, anticariate, bacanii italienesti si terase. Greenwich village e un adevarat oras in alt oras iar atmosfera lui boema se pare ca a sedus multe celebritati, aici a locuit Mark Twain iar astazi aici locuiesc Richard Gere sau Kathleen Turner. Si aici preturile chiriilor si ale apartamentelor se pare ca sunt exorbitante, de altfel, ma intreb daca o exista vreun loc in Manhattan unde chiriile sa fie altfel...


Cand se lasa seara
suntem deja in cartierul "nostru" pe 7th Avenue, langa Pennsylvania Station. Pentru prima oara admiram cu adevarat luminile New Yorkului caci aproape am invins decalajul orar si nu mai suntem nevoiti sa ne culcam odata cu gainile. Reclamele defileaza din toate partile, Alexandra e incantata de literele luminoase ce se preling pe ziduri si pe trotuare, forfota strazii nu se domoleste aproape deloc. La asta contribuie desigur si faptul ca magazinele sunt deschise pana seara tarziu, majoritatea inchid la 23h, unele fac o exceptie duminica si inchid "doar" la 21h00. Pana acum n-am intrat in nici un magazin, am aruncat doar priviri din strada, lasam a"shoppingul" pentru ultima zi.

Continuare

Skyline vazuta de pe Hudson river



East village


Washington square



Greenwhich village





7th avenue by night

samedi 8 septembre 2007

La maison de Dvořák à New York


En passant par New York, l’une de mes résolutions fut d’aller voir la maison de Dvořák. L’endroit n’étant pas documenté dans les guides français, et absent des circuits touristiques, j’ai dû me débrouiller par mes propres moyens pour me rendre à l’endroit où vécu le grand compositeur. Voici le fruit de cette expérience.
Mais qui était donc Dvořák ? Et pourquoi New York ?
Autant le dire tout de suite, « Dvořák » ne se prononce pas « Dvorak » mais plutôt « Dvorjak ». La faute à un petit accent que les Tchèques placent parfois sur leurs consonnes, un « hacek » qui transforme un innocent « r » en « rj » moins commode à prononcer. Dvořák était donc un Tchèque, il a vécu pendant la seconde moitié du XIXe siècle et à sa mort en 1904 il était considéré comme l’un des plus grands compositeurs de son temps. Depuis, cela n’a pas changé, au contraire même.
Je comprends le scepticisme de certains. Quand l’on parle de grands compositeurs, l’on pense à Mozart, Beethoven, Bach, Verdi, Brahms, Wagner et quelques autres encore, mais le nom de Dvořák ne vient pas spontanément à l’esprit. Par bonheur nous vivons une époque où un certain éloignement, indispensable à la reconnaissance des maîtres d’autrefois, a fait son œuvre. Et que constatons-nous ? Tout simplement que la musique de Dvořák n’a jamais quitté la scène, qu’elle a été défendue par les plus grands interprètes, que d’innombrables artistes pendant plus d’un siècle ont rendu un hommage constant à la qualité de son héritage musical, en dépit de la méfiance infondée d’un certain milieu français. Nous constatons aussi qu’il a donné au monde une symphonie célèbre entre toutes, si légendaire que seules les symphonies de Beethoven peuvent en contester la popularité ; qu’il a composé le plus joué des quatuors, le plus aimé des concertos pour violoncelle, l’une des plus gracieuses arias qu’un compositeur offrît jamais à une héroïne d’opéra… Arrêtons là les superlatifs et disons simplement que si tout le monde ne sait pas qui était Dvořák, tout le monde connaît sa musique.
Oui, je dis tout le monde. Jugez-en par vous-mêmes, écoutez ces musiques (ou faites-les écouter à un novice en musique classique) et voyez si au moins l’une d’entre elles n’est pas déjà connue (tous les liens s'ouvrent dans une nouvelle fenêtre) :

IXème symphonie "du Nouveau Monde" (4ème mouvement) : http://www.youtube.com/watch?v=Vlci-kCEaKE

IXème symphonie "du Nouveau Monde" (2ème mouvement) : http://www.youtube.com/watch?v=-ENf4VEhI40

VIIIème symphonie (3ème mouvement) : http://www.youtube.com/watch?v=hQ1pbc4QmpY

Sérénade pour cordes (valse) : http://www.youtube.com/watch?v=Bh0wnvSwHzU [publicité pour Radio Classique]

Humoresque n° 7 : http://www.youtube.com/watch?v=ScSCILXXLnM

Danse slave n° 8 : http://www.youtube.com/watch?v=UMIfQ7KhRqY

Ode à la Lune (opéra Rusalka) : http://www.youtube.com/watch?v=1iLqXZHO45o

Quatuor américain (4ème mouvement) : http://www.youtube.com/watch?v=p1iaoTv6dHo

... et tant d'autres choses. Songez qu'il y a plus de 200 compositions, dont une bonne moitié manifeste une qualité exceptionnelle !
Et New York ? J’y viens. Ainsi que je le disais, Dvořák était un compositeur reconnu de son temps, et c’est pourquoi il fut invité à vivre à New York pour former une génération de musiciens américains. Il y resta trois années. Je n’entre pas dans les détails de cette aventure à laquelle j’ai consacré plusieurs articles, et dont je parle aussi dans mon dernier livre. Son logement était situé sur l’île de Manhattan. Pendant un siècle, jusqu’au début des années 1990, la maison fut le théâtre de plusieurs manifestations musicales et patriotiques en soutien au peuple tchèque. L’une des plus symboliques eut lieu en 1941, pour les célébrations du centenaire du compositeur. Un concert réunit alors le chef Bruno Walter et le violoniste Fritz Kreisler, deux interprètes de prestige, en présence du ministre en exil Jan Masaryk. Le maire de New York Fiorello LaGuardia dévoila à cette occasion une plaque commémorative qui fut apposée sur la façade de la maison. L'inscription que l'on peut lire aujourd'hui est un peu différente et dit la chose suivante :

THE
FAMOUS CZECH COMPOSER
ANTONIN DVORAK
1841 – 1904
LIVED IN A HOUSE ON
THIS SITE
FROM 1892 UNTIL 1895
Le célèbre compositeur tchèque
Antonín Dvořák
1841 – 1904
vécut dans une maison à cet emplacement de 1892 à 1895
IN MEMORY OF HIS
100TH BIRTHDAY
AND FOR FUTURE
GENERATIONS OF
FREE CZECHOSLOVAKIA,
THE
GRATEFUL GOVERNMENT
IN EXILE
CAUSED THIS
INSCRIPTION TO BE
ERECTED INITIALLY ON
DECEMBER 13TH 1941
En mémoire du 100ème
anniversaire de sa naissance
et pour les générations futures de
la Tchécoslovaquie libre, le
gouvernement en
exil reconnaissant
fit composer cette inscription,
inaugurée à l’origine
le 13 décembre 1941.
LONGING FOR HIS
CZECH
HOME, YET HAPPILY
INSPIRED
BY THE FREEDOM OF
AMERICAN LIFE,
HE WROTE HERE AMONG
OTHER WORKS THE NEW WORLD
SYMPHONY,
BIBLICAL SONGS AND
THE CELLO CONCERTO.
Nostalgique de sa terre tchèque, cependant favorablement inspiré par la liberté de la vie américaine, il écrivit ici parmi d’autres œuvres la Symphonie du Nouveau Monde, les Chants Bibliques et le Concerto pour violoncelle.
ADAPTED FROM THE
COMMEMORATIVE
PLAQUE CELEBRATING
DVORAK’S
100TH BIRTHDAY
Adapté
de la plaque commémorative
célébrant le 100ème
anniversaire
de la naissance de Dvořák


Cinquante ans plus tard, au début des années 1990, une partie du quartier fut rachetée par le Beth Israel Hospital pour y installer ses bâtiments. Le sort de la maison de Dvořák fut un moment au centre des débats mais en dépit de l’opposition émérite de personnalités de premier plan (qu’il suffise de citer le réalisateur d’Amadeus Miloš Forman ou le président tchèque Václav Havel, et même l’implication du New York Times) l’hôpital la fit détruire. A sa place fut édifié un centre d’accueil pour malades du SIDA.
La douleur de cette perte devait être en partie tempérée par la… découverte d’une statue du compositeur. Offerte par une association de Tchèques américains, elle avait été inaugurée en 1963 et devait décorer le Lincoln Center, vaste centre culturel universellement réputé. Jugée désuète par les décideurs de l’époque, la statue du pauvre Ivan Mestrovic fut finalement installée… sur le toit d’un bâtiment. Autant dire hors de la vue des New Yorkais ! En 1997 elle fut enfin ramenée sur la terre ferme, de nouveau inaugurée et elle occupe désormais un recoin apaisé du Peter Stuyvesant Park, à quelques mètres de l’ancienne demeure du musicien. Mais cette restauration n’a été possible que par de solides soutiens financiers, grâce à un vaste mouvement de solidarité qui mobilisa pendant plusieurs mois de nombreux amoureux de la musique de Dvořák, des plus grands artistes aux mélomanes les plus modestes. L’endroit fut également nommé « Place Dvořák ».

Comment se rendre à la maison de Dvořák à New York
L’adresse de la maison de Dvořák est « 327 East 17th Street ». Cela ne dira pas grand-chose à ceux qui ne sont jamais allés à New York, aussi n’est-il pas inutile de préciser que cette 17ème rue se trouve dans la partie sud de l’île. Comme souvent sur le continent américain les villes sont quadrillées par des voies perpendiculaires. A New York, les vastes avenues sillonnent Manhattan du nord au sud alors que les rues offrent des chemins de traverses entre les deux rives de l’île, la Hudson River (à l’ouest) et l’East River. La numérotation des rues débute dans le quartier nommé « Lower Manhattan » et se termine bien loin de là, à l’extrémité nord, par la 218ème rue.

L’adresse où vécu Dvořák est située entre les avenues 1 et 2, autant dire qu’elle se trouve à l’est de Manhattan. Ce quartier est calme, l’on y échappe à l’impérieuse effervescence de Time Square ou de la 7ème avenue. L’on peut y voir quelques retraités paisiblement installés au cœur du Stuyvesant Park, heureux de se prélasser au soleil. Des écureuils pointent leur museau en quête de friandises, et un ramage sonore venu des arbres finit d’étonner le visiteur. Mais, on l’aura compris, en dépit de son intérêt symbolique l’endroit à lui seul ne mérite pas un détour. Par bonheur il se trouve à deux pas de centres d’intérêt touristique et peut s’intégrer dans un agréable circuit pédestre.
Ainsi, il est possible de savourer un déjeuner dans un restaurant de l’East Village (citons l’étonnant Veselka et ses plats ukrainiens, amoureusement élaborés par un cuisinier… mexicain). Ce quartier est facile d'accès, étant fréquemment desservi par les autobus du Downtown Loop. Une courte marche digestive (10 minutes) permet ensuite de gagner la maison de Dvořák. Il suffit pour cela de remonter la seconde avenue vers le nord pour rejoindre le Stuyvesand Park. Ensuite l’on peut aisément poursuivre la découverte des « villages » en poursuivant vers l’ouest. La découverte à pied de l’Union Park et même du Washington Park, à quelques pâtés de maisons, est une expérience inoubliable ; l’on y croise une foule de personnages colorés, des jazzmen en goguette, des baigneurs insouciants dans le bassin central, des amateurs de kendo… et toujours, partout, des écureuils. De là vous poursuivrez vers Soho ou Chelsea, à vous de voir.

Le Français aime à penser que New York est la plus européenne des villes américaines. Il me semble au contraire que rien n’est plus américain que New York ; pas la seule image des Etats-Unis, certes, mais une image typique parmi tant d’autres, à la fois hystérique et reposante, exaspérante au possible et merveilleusement accueillante.

Et je ne peux me défaire de l’idée que le New York d’aujourd’hui, sans le séjour de Dvořák et la radicale orientation qu’il imprima à toute une génération de musiciens, ne serait pas exactement la même ville.

Alain Chotil-Fani

Pour en savoir plus...

Situer la maison de Dvořák sur la carte : cliquer ici

L'histoire de la maison : http://www.american-music.org/publications/bullarchive/richm231.htm

Un article sur la Symphonie du Nouveau Monde

Page de liens sur Dvořák

jeudi 6 septembre 2007

New York, New York (III)

'Breakfastul made in USA' e un adevarat festin. In cofee-shopuri, diners, cafenele si restaurante menu-ul pentru micul dejun e lung cat bratul : cereale, hash-browns (un fel de chiftele de cartofi rasi ), imense pancakes, french-toast (friganele) cu sirop de artar, si, evident, ouale care pot fi "scrambled", "omelette" sau "fried" (ochiuri). Daca sunt "fried" atunci pot fi "sunny side up" (prajite doar pe o parte) sau "over", intoarse pe ambele parti ca o clatita. Ouale mai pot fi "poached", "boiled" sau "hard boiled". Era sa uit "muffins"-urile, moi si dulci, cu zmeura, afine sau banane si nelipisitele "bagels"-uri, covrigi tipic newyorkezi care se mananca cu branza topita si uneori cu somon. Cafeaua insa lipseste, din pacate. E adevarat ca exista o bautura maronie cu acelasi nume insa nu are nimic de-a face cu ceea ce numim noi 'cafea', e un fel de supa lunga cu gust indoielnic si foarte, foarte fierbinte. Banuiesc ca fierbinteala are rolul de a anihila din start papilele gustative, macar asa nu se mai simte gustul neplacut. Citeam mai demult despre bucuria romanilor la aflarea vestii ca Starbucks se instaleaza si in Romania, in sfarsit, spuneau unele voci virtuale, vom putea bea o "cafea" ca in filme. De fapt, in afara de 'espresso' la Starbucks nu se vinde 'cafea'. Ma si umfla rasul cateodata cand in vreun restaurant parizian mi se da de ales intre 'café' sau 'café americain', ca si cum as putea ezita vreodata intre o cafea si o spalatura de vase.

N-avem mult tim
p la dispozitie sa hoinarim cum am vrea prin cartiere si parcuri, deja am hotarat ca nu vom intra in nici un muzeu. Vrem sa folosim la maxim cele 3 zile, singura solutie e sa ne cumparam tichete la autobuzele Sightseeing. Avem la dispozitie 48h sa ne plimbam cu ele cum vrem. Dupa aceea, daca ne mai ramane timp, ne vom intoarce pe jos in locurile care ne-au placut mai mult.
Numele cartierelor in NY sunt la fel de sugestive ca si numerele bulevardelor, sunt usor de retinut: spre nord e 'Uptown', spre sud e 'Downtown', la mijloc e 'Midtown'. Mai simplu de atat nu se poate. Ne urcam in autobuzul ce merge spre Uptown si Harlem, de fapt face turul enormului Central Park. Pe ghid il cheama Jorje, e vesel si nu uita sa ne reaminteasca dupa fiecare a treia fraza ca salariul lui e mic si principalul venit sunt 'tipsurile'.
Calatoria incepe in West Side, un cartier agreabil, cu terase si buticuri. Am parasit zgarie norii, cladirile incep sa aiba o talie
mai umana, arhitectura e speciala. Probabil ca prezenta Universitatii Columbia contribuie si ea la atmosfera placuta a cartierului. Nu ma concentrez prea mult la istoria sau anecdotele legate de locurile pe unde trecem, incerc doar sa ma impregnez de imaginile ce-mi defileaza in fata ochilor, de atmosfera linistita a diminetii de weekend in Central Park, de accentul ghidului, de numele cu rezonanta cunoscuta care imi gadila auzul: Metropolitan Opera, Lincoln Center, Dakota building, ultimele clipe ale lui John Lennon...
Trecem prin Harlem si inaltimile sale (Heights), admiram in fuga biserici ,c atedrale si case rosiatice (brownstone houses), aflam ca Harlemul nu mai e populat in majoritate de afro-americani ci de dominicani si alti emigranti latinos, ca pretul chiriilor sau al apartamentelor a devenit exorbitant.


Revenim spre Times Square pe cealalta parte a Central park, East Side. Aici e cartierul chic, cartierul miliardarilor unde pretul m2 ar face sa paleasca de invidie proprietarii parizieni din arondisemntul 16. E cartierul limuzinelor si hotelurilor de lux, al ambasadelor si Metropolitan Museum of Art. Aici locuiau Greta Garbo si Marlyn iar azi aici
locuiesc Robert redford sau Woody Allen.

Inainte de a ne desparti de Jorje, mai aruncam privire spre Central Park si sirul lung de trasurici care isi asteapta clientii si iarasi am o senzatie de déjà-vu. Din pacate de data asta nu vom avea timp de o plimbare in Central Park...

E deja ora pranzului si in ciuda breakfastului copios, iar ni s-a facut foame. Pentru prima masa adevarata la New York trebuie sa mancam 'american' insa ne aflam in Theater District, un cartier in care restauran
tele care isi merita acest nume nu sunt la tot pasul. Ca sa gasim unul trebuie sa mergem pe jos: la doi pasi de Broadway se afla un vechi cartier irlandez care pana prin anii '60 chiar se numea Hell's Kitchen. Restaurantul se numeste WestwayDiner si interiorul aminteste de animatia Broadway-ului in epoca de glorie . Mancam hamburgeri ca toata lumea de acolo si ma amuz gandindu-ma, ca din cauza Mcdonaldsului, felul asta de mancare a devenit un fel de injuratura in Europa. Insa e adevarat ca aici nu au acelasi gust, daca ma gandesc bine as putea chiar sa le dau calificativul de "buni".

Dupa amiaza ne continuam turul orasului, plecam iar hai-hui cu double-decker-ul prin Downtown de data asta. E ceea ce se numeste 'NightTour' numai ca nu e noapte, e inca zi si asa va ramane pana la intoarcere. Din pacate nu vom admira luminile Skyline, nu suntem suficient de 'decalati orar' pentru asta, ramane pentru data viitoare. Vedem doar podul Brooklyn in apus de soare, intrezarim statuia Libertatii, ramanem blocati in traficul din Little Italy, aruncam doar o privire pofiticioasa teraselor din Greenwich village. Zarim o multime compacta pe strazile din Chinatown si ne promitem sa ne intoarcem pe acolo de capul nostru a doua zi. Desi de data asta a fost doar o privire superficiala aruncata jumatatii de sud a Manhattanului ne dam seama ce au vrut sa spuna ghidurile cu 'orasul contrastelor'. De la un cartier la altul ajungi intr-o alta lume, totul se schimba, casele, firmele, trotuarele, oamenii. Suntem inca in New York? Nu-i sigur...


Continuare


Little Italy


Chinatown

Skyline in apus de soare





mercredi 5 septembre 2007

NO KID


sau 40 de motive de a nu avea copii, asa se numeste cartea lui Corinne Maier, psihanalist care a starnit deja controverse in 2004 incalcand flagarant regulile corectitudinii politice in cartea "Bonjour paresse" (Buna ziua lene).
De data asta Corinne Maier vrea sa-i deculpabilizeze pe cei ce au facut alegerea de a nu avea copii sau pe parintii care uneori se simt la limita crizelor de nervi din cauza progeniturilor lor.
Ecourile acestei carti au ajuns pana in Romania starnind valuri de indignare in randurile localnicelor "merdeuf" (prescurtarea oarecum peiorativa folosita in carte pentru "mère de famille"). Evident, acolo nimeni nu a citit cartea dar multi s-au grabit sa o infiereze cu mânie politic corecta.
Comentariile starnite pe forumuri ii pun la indoiala autoarei calitatile de mama si chiar pe cele umane. Asta pe baza unei carti pe care nici macar nu au citit-o ceea ce ma face sa dau dreptate unor afirmatii facute de autoare despre societatea in care traim chiar daca la inceput mi s-au parut exagerate.
Revin mereu cliseele "sa cresti un copil e cea mai mare fericire"... Hmmm, atunci (spune Corinne) de ce nu se inghesuie tinerele sa devina bone sau educatoare, de ce nu accepta nimeni sa aiba grija pe gratis de o progenitura care nu face parte din propria familie?

Cartea este un pamflet si ca orice pamflet contine multe exagerari insa stilul e amuzant si provocator, e de fapt o incercare de a ne face sa ne gandim la locul copilului in societatea moderna si la ratiunea dorintei de a avea copii. Se vrea si o caricatura a parintilor de azi, ce cad uneori in adoratie in fata propriei odrasle. E imposibil sa nu te recunosti macar in una din situatiile descrise cu umor, indiferent pe ce parte a baricadei te afli.

Titlul vrea sa creeze impresia unui indemn de a nu avea copii insa cele 40 de motive sunt de fapt sfaturi pentru a-i avea 'altfel', deculpabilizand, fara dramatizarea oricarui gest, fara sa-ti indepartezi prietenii si sotul, fara sa pui copilul pe un piedestal, fara sa te 'sacrifici', fara sa-l folosesti drept motiv pentru lipsa de curaj de a realiza ceva ("nu pot sa fac/schimb/calatoresc, am copii de crescut").
Dupa Corinne, faptul ca in societatea de azi femeia alege momentul cand sa devina mama constituie un motiv enorm de responsabilizare si deci de culpabilizare, 'eu l-am dorit, sunt responsabila pentru el'. Asta nu era valabil pe vremea parintilor nostri unde copilul nu venea programat cu ani inainte. Dupa parerea ei, mamele de azi culpabilizeaza (prea) mult: ca nu sunt suficient de disponibile, ca nu au timp sa-i gateasca echilibrat, ca au intarziat intr-o seara, ca l-au dezvatat prea repede de pampers, ca nu l-au alaptat pana la 2 ani, ca i-au dat sa guste spuma de la bere etc etc

Cartea are deasemenea meritul de a pune intrebari la care azi putini se mai gandesc din cauza presiunilor societatii. Ce inseamna de fapt 'dorinta de a avea copii'? Ii dorim pentru binele lor? Pentru binele nostru? Al societatii? Psihologii spun ca a dori binele altcuiva e cel mai mare deserviciu pe care i-l poti face, pentru ca vei incerca sa-i impui 'binele' tau si, mai devreme sau mai tarziu, ii vei cere sa plateasca pentru 'binele' ce tot tu i l-ai impus. De aceea 'a educa' e o misiune extrem de dificila la care ar trebui sa ne gandim mai mult si mai bine inainte de a aduce pe lume o fiinta umana.

Se zice ca la intrebarea lui Marie Bonaparte ce trebuie sa faca sa "fie bine" pentru fiul ei, Freud i-a raspuns: "nimic, orice vei face va fi rau".

Sigur, cartea nu e o capodopera insa e o lectura placuta, un 'clin d'oeil' adresat celor cateva milioane de celibatari culpabilizati de discursurile mediului ambiant sau parintilor ce ajung uneori la capatul rabdarii.

lundi 3 septembre 2007

New York, New York (II)

Am aterizat pe aeroportul din Newark intr-o zi ploioasa care m-a facut sa ma gandesc la Radu Tudoran si cartea lui, Frumoasa Adormita, carte care mi-a incantat adolescenta si m-a plimbat cu ochii mintii prin toata America anilor '80. Si calatoria lui in lumea noua a inceput tot la New York si tot pe ploaie.
N-am luat taxiul din aerop
ort, am preferat trenul si n-am facut rau, am evitat ambuteiajele si ne-a lasat chiar in fata hotelului Pennsylvania.

Incercam sa zarim primele imagini din goana trenului insa cu adevarat prima imagine a New Yorkului am avut-o cand am iesit din gara subterana Penn Station si am pasit pe trotuarul bulevardului 7.

Hotelul e imens si nu numai el. Totul ni se pare gigantesc, cladirile, trotuarele, masinile. Holul hotelului are dimensiunile unui aeroport, cu restaurante si buticuri. Sunt 8 lifturi fiecare cam cat o camera de hotel ieftin parizian, in loc de muzica, intr-un colt, un ecran tv transmite non stop stirile de la CNN. Stam la etajul 12, camera are un aer vetust de anii 50, fereastra nu se deschide si oricum da spre o curte interioara. Exact asa cum imi imaginam un hotel din New York.


In ciuda oboselii nu rezistam tentatiei de a face macar cativa pasi pe trotuarele supraaglomerate. Suntem in Midtown South, cartierul manufacturilor, al celebrului Empire State Building si al celui mai vechi (si poate cel mai ciudat) building din new York: Flatiron (Fier de calcat).

Aici sunt marile magazine, Macy's si Toys'r'us, 'mari' nefiind doar o vorba aruncata in vant, se zice ca sunt chiar cele mai mari din lume. Dealtfel New Yorkul e orasul superlativelor, daca ceva e mare trebuie sa fie neaparat cel mai mare, daca e frumos, nu poate fi decat cel mai frumos, daca e inalt trebuie sa fie cel mai inalt...
Ajungem in Times Square aflata la doar cateva blockuri de hotel insa festivalul ei de reclame si lumini ne ameteste, e prea mult dupa o calatorie de 8 ore si dupa trecerea a 4 fusuri orare. Alexandra a adormit demult in carucior si noi nu ne mai dorim decat sa ii urmam exemplul.

N-am dormit bine in noaptea aceea, din cauza oboselii, a decalajului dar si a zgomotului orasului, claxoane si sirene. Desi eram la etajul 12, desi fereastra nu dadea direct in strada tot aveam impresia ca patul meu e in mijlocul unei autostrazi la o ora de varf. A doua zi, primele cumparaturi la New York au fost dopurile de urechi.

Manhattan e un 'soi' de insula, asta o stie toata lumea. La origine apartinea indienilor (cum altfel?) si se numea Mannahatta ceea ce, dupa unii, s-ar traduce 'insula colinelor'. Olandezii au fost primii care au cumparat insula de la stapanii locurilor pentru cateva cuverturi si obiecte metalice a caror valoare insuma echivalentul a ... 24 de dolari! Desigur, indienii n-aveau notiunea banilor si nu-si inchipuiau ca-si vand pamanturile. Cine ar fi crezut atunci ca peste cateva secole acolo va aparea Wall Street, templul finantelor?!
Deocamdata insa
e doar un targ de emigranti care, la sosirea englezilor cateva decenii mai tarziu, avea 17 strazi si unde se vorbeau tot atatea limbi. Odata cu sosira englezilor New Amsterdam devine New York si incepe sa se dezvolte vertiginos dar infrastructura si sistemul sanitar raman precare, orasul trebuie sa faca fata epidemiilor si numeroaselor incendii. De aceea la sfarsitul secolului XIX o lege ii obliga pe propietari sa construiasca scari metalice in exterior, faimoasele "fire escapes" care dau astazi strazilor newyorkeze acea fizionomie speciala.
Tot de atunci dateaza si arhitectura strazilor, impa
rtirea in patrate aproape egale. Manhattanul e brazdat de la nord la sud de 12 bulevarde intretaiate perpendicular de strazi aflate la distante egale, rezultatul fiind acele careuri de case, "blockuri"-le. Orientarea e extrem de simpla chiar pentru noi veniti, probabil de aceea GPS-urile n-au avut mare succes la newyorkezi. Singurul bulevard care strica simetria e Broadway, construit pe urmele unei cararui indiene el traverseaza orasul in diagonala din nord- vest in sud-est, formand astfel squaruri triunghiulare: cel mai celebru triunghi e Times Square, centrul New Yorkului deci centrul planetei.

Continuare